Necronomiconul, Cartea Numelor Moarte

Aug 04, 2017

Cunoscut şi sub numele de „Arabul Dement”, din cauza excentricităţilor sale, Abdul Al-Hazred a scris „Necronomiconul” („Cartea Numelor Moarte”) în secolul al VII-lea, în care povesteşte despre „entităţile” care au populat Pământul înainte de apariţia omului, numite de el „Cei Vechi”. Numele arab al cărţii era „Al Azif”, după sunetele scoase de insectele deşertului, asemănătoare cu zgomotul făcut de duhurile rele.

Se spune că această carte legendară le-ar da posibilitatea celor care o citesc să invoce şi să domine forţele acelor entităţi. Puterea blestemelor ancestrale care rezidă în textele de aici ar putea arunca în negură omenirea întreagă. De aceea nu este de mirare că unii dintre cei care au tradus-o au sfârşit pe rugul Inchiziţiei, iar alţii – la ospiciu, scrie secretulcunoasterii.

Entităţile descrise de Al-Hazred există şi în prezent, după cum afirmă el în lucrare, dar pe un alt plan al realităţii noastre. Cei Vechi nu aşteaptă decât un semn, o invocaţie, pentru a se reîntoarce în realitatea omenească, punând din nou stăpânire pe Terra.

Celebrul scriitor şi ocultist britanic din secolul al XIX-lea, Aleister Crowley, numeşte incantaţia respectivă „Blestemul Creaţiei Originare”. „Pare scrisă de Dumnezeu însuşi! De ce? Poate pentru că i-a părut rău că a creat omul…”, explică ocultistul într-unul dintre studiile sale. La fel ca Nostradamus, „Arabul Dement” s-a folosit de magie şi droguri ca să „vadă” viitorul sumbru. Convins că i-a contactat pe Cei Vechi în perioada delirului produs de prafuri halucinogene, Al-Hazred descrie o nouă Apocalipsă: un război mondial din care Fiara iese victorioasă, iar Pământul este distrus aproape total.

Copiile Necronomicon-ului , traduse în secolul al X-lea de greci, au fost arse un secol mai târziu, dar câteva au scăpat de flăcări.

În secolul XIII, un preot traduce în latină una dintre aceste copii. Ajunsă în mâna Papei Grigorie al IX-lea, acesta le-a interzis cu desăvârşire. Mai mult, Sfânta Inchiziţie a dat ordin că atât traducerile existente, cât şi autorul lor să fie arşi pe rug. Ca şi în prima situaţie, câteva copii scapă, fiind păstrate în pivniţele Vaticanului.

În secolele care vor urma, apar noi şi noi copii. Dar nici măcar după apariţia tiparniţei lui Gutenberg, nimeni nu a avut curajul să le multiplice sub formă de volum tipărit. „Necronomiconul” a circulat mult timp prin toată Europa, dar mediile în care era lecturat au păstrat secretul informaţiilor primite din carte. Abia la începutul secolului XX, scriitorul american de SF Howard Phillips Lovecraft a scris o istorie a „Necronomiconului”, ajungând chiar să-şi aroge dreptul de autor asupra lui şi explicând că totul este doar o fantasmagorie literară.

Dar este contrazis de versiunea germană a lucrării din secolul al XV-lea, din care se mai păstrează câteva fragmente la British Museum, şi de ediţia spaniolă din secolul XVII, din care mai există exemplare la Universitatea din Buenos Aires, la Biblioteca Naţională din Paris şi la Widner Library a Universităţii Harvard.

Şi în prezent, „Necronomiconul” este foarte puţin cunoscut de public, pentru că deţinătorii consideră că nu este bine ca publicul larg să afle teribilele secrete pe care le conţine.

Există foarte puţine date despre Abdul Al Hazred. Se ştie că era un călător neobosit, vizitând tot ce se putea din Alexandria Egiptului şi până în îndepărtata provincie indiană Punjab. Talentul său în descifrarea dialectelor antice i-a dat posibilitatea de a lectura manuscrise de neînţeles pentru cercetătorii epocii. Metodologia sa de cercetare îmbina erudiţia cu ritualurile magice, „asortate” cu opiu şi haşiş.

Poate şi din acest motiv, Necronomiconul a fost discreditat sistematic de istorici. Poate fi comparat cu filosoful neoplatonist Proclus (sec. al V-lea î.H.) care, deşi stăpânea foarte bine astronomia, matematica şi filosofia, era pasionat şi de magia teurgică, invocând-o pe zeiţa greacă a Lunii, Hecate, pentru a o vedea în forma ei materială.