„Tributul sângelului“ – mit sau adevăr

Aug 17, 2017

„Tributul sângelului“ era o formă de tribut cerută de Imperiul Otoman ţărilor cucerite sau vasale. Povestirile istorice şi filmele româneşti din epoca comunistă arată că şi românii au dat copii tribut turcilor. Specialiştii explică cât adevăr şi cât mit există în acest fapt.

Imperiul Otoman a fost o uriaşă forţă militară şi politică în Orient şi Balcani. Trupele de elită ale otomanilor, acei „copii de suflet a lui Allah” care au băgat spaima în oştile creştine şi în orice armată care-i înfrunta pe sultani, se numeau ieniceri, care însemna în limba turcă ”noua armată“, scrie romania-misterioasa.

Practic era un corp de războinici fanatici, îndroctrinaţi cu principiile islamului şi care aveau o singură ocupaţie, ”războiul”. Majoritatea acestor războinici erau însă sclavi, recrutaţi din copilărie şi instruiţi în cazarmele otomane. Pentru recrutarea lor a fost dată şi o lege care sfida însăşi perceptele islamului.

Se numea Devşirme, ceea ce în limba turcă înseamnă „luare”, ”transfer”. Mai precis din teritoriile cucerite sau tributare turcilor, otomanii luau copiii cei mai dezvoltaţi, pentru a servi în armata otomană. Inclusiv din teritoriile creştine. Poveştile istoriografice româneşti spun că inclusiv Ţările Române dădeau acest ”tribut al sângelui” şi trimiteau copii de până la 7 ani să fie islamizaţi şi transformaţi în războinici de elită, capabili să cucerească întreaga Europă în numele profetului şi sultanului.

[caption id="attachment_7750" align="aligncenter" width="646"] Ienicerii - copii sclavi la otomani.[/caption]

Acest sistem Devşirme a început să fie aplicat din 1380 şi continuat şi perfecţionat de Murad al II lea. Copii erau luaţi şi duşi în centre specializate unde, în funcţiile de aptitudinile lor, erau transformaţi în funcţionari sau soldaţi de elită. ”Băieţii răpiţi erau îndoctrinaţi profund pe toată perioada copilăriei, erau convertiţi la islam şi totuşi aveau posibilitatea urcării pe scara socială într-o varietate de moduri. În funcţie de aptitudinile lor native, aceştia erau împărţiţi în diferite domenii de activitate. De la lideri religioşi, sfetnici până la ieniceri. Cu atâtea posibilităţi pentru nişte copii, loialitatea era uşor de obţinut. Otomanii sperau ca, educându-i şi îndoctrinându-i de mici, aceştia să piardă orice legătură cu satele şi culturile din care proveneau”, povesteşte orientalistul Lindy Young în „About devshirme system and slavery in Balkans”.

Copii erau luaţi de la vârsta de 3 ani până la 7 ani şi duşi la Ankara, unde erau îndoctrinaţi religios şi politic, cu supunere oarbă faţă de sultan. Erau selecţionaţi copii voinici, perfect dezvoltaţi, din familii cu mai mulţi copii dar şi din familii de oameni cu stare sau cu membrii ce dovedeau pricepere în diferite domenii. Cei care erau selecţionaţi pentru armată se antrenau în cazarme de mici şi erau fie infanterişti, adică ieniceri, fie cavalerişti, adică kapikulu. Deşi erau iniţial sclavi, răpiţi, puteau ajunge chiar viziri dacă dovedeau pricepere. Nu aveau voie să poarte barbă ca musulmanii, ci doar mustăţi sau obrazul ras.

”Aceasta era calea de antrenare a populaţiilor creştine supuse la conducerea de stat otomană, precum şi mijlocul de absorbire a excedentului de populaţie nemusulmană (excedent considerabil, deoarece nemusulmanii nu aveau pierderi în războaie)”, arată Tahsin Gemil. În rândul ienicerilor erau luaţi copii din Balcani în special. Preferaţi erau albanezii şi bosniecii, arată istoricii, dar au fost luaţi copii inclusiv din Bulgaria şi Serbia. ”Colectarea copiilor era o misiune brutală. Era o durere uriaşă, fiindcă nesupunerea faţă de taxa sângelui ar fi însemnat pedepsirea întregii comunităţii, dar în acelaşi timp pierzând o parte  a generaţiei următoare erau un proces care aducea multă suferinţă. Fiind luaţi din sânul societăţilor agrare, pierderea copiilor avea implicaţii mult mai severe decât la oraşe. Pur şi simplu, familiile pierdeau şi mâna de lucru a băieţilor care creşteau”, spune orientalistul Young.

Povestirile istorice şi anumit mituri arată că acest sistem, devşirme, a fost aplicat şi Ţărilor Române, care au fost tributare în multe perioade ale istoriei Imperiului Otoman. Mai mult decât atât, armatele otomane au intrat şi au impus domni pe tronul Moldovei şi a Ţării Româneşti, cum a fost cazul lui Radu cel Frumos sau Ştefan Lăcustă, fiind doar două exemple din multe altele. Este confirmată trimiterea ca şi gaj sultanului a fiilor de domni sau de boieri, în cazul lui Vlad Dracul, care trimite pe Radu şi pe Vlad, fii săi sultanului, dar şi cazul trimiterii din Ţara Românească a 300 de fii de boieri ca şi gaj la curtea otomană. Principiul devşirme în Ţările Române este speculat şi de cinematografie. În filmul ”Mihai Viteazul”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, apare o scenă în care se prezintă luarea de copii din Ţara Românească pentru a fi duşi drept „tribut al sângelui“ la Istambul. Pentru mulţi poate acestă idee pare verosimilă, mai ales că românii erau tributari otomanilor şi uneori voievozii, adevărate marionete în mâinile sultanilor. Istoricii spun însă că devşirme nu a fost niciodată aplicat în Ţările Române.

Adică copii, munteni, olteni sau moldoveni nu au fost trimişi niciodată să facă parte din trupele de ieniceri sau kapikulu. „Ţările române nu au dat niciodată copii drept tribut otomanilor. Nu există niciun document care să certifice acest aspect. Motivul este simplu: Principatele Române nu au fost niciodată provincii otomane, deci ele nu intrau sub incidenţa devşirme, aplicată automat doar regiunilor cucerite. Adică această lege se oprea la Dunăre”, precizează Dan Prodan, un specialist în istoria Imperiului Otoman.

Totodată Ţările Române nu au fost niciodată cucerite şi incluse în structurile Imperiului Otoman, sau mai pe scurt, nu au fost provincii otomane. Şi alţi istorici confirmă faptul că otomanii nu au luat copii din principatele române, tocmai datorită faptului că românii erau vasali turcilor, adică între duşmanii de moarte şi supuşii din provincii. ”Ţările Române nu au dat copii ca tribut, pentru că noi eram situaţi, în viziunea politicii externe otomane, în «Casa Păcii», ca ţări ce plătesc tribut, un statut intermediar între «Casa Războiului», inamicii Porţii, şi «Casa Islamului», teritoriile efectiv otomane”, spune şi Daniel Botezatu, doctor în istorie. Cu alte cuvinte, răpirea copiilor sau tributul de copii din Ţările Române este doar un mit.