Lemnul în cultura ţăranului român

Sep 15, 2017

La români, lemnul avea o importanţă deosebită. Toate activităţile care vizau lemnul erau speciale. O serie de ritualuri aveau loc înainte de a se lucra cu lemnul, o parte dintre acestea păstrându-se chiar şi în perioada comunistă.

Ţăranul român a avut întodeauna o „relaţie” aparte cu lemnul, era probabil cea mai importantă sursă de materie primă pentru construcţii, instalaţii, obiecte de uz casnic, dar şi căldură şi multe altele. Aveau cunoştinţe despre calitatea şi tipul lemnului pe care le învăţau de la cei mai în vârstă, nu din cărţi, iar tehnicile aplicate erau urmare a multor ani de experienţă în lucrul cu lemnul, scrie adevarul.

Dincolo de asta, ţăranul român avea respect pentru tot ce-i oferea natura, iar pentru lemn, în mod aparte. Tocmai de aceea, în legătură cu această materie primă existau o serie de credinţe şi ritualuri pe care le îndeplineau cu stricteţe. Spre exemplu, pentru construcţia caselor, anexelor gospodăreşti, a bisericilor ori a instalaţiilor populare (toate realizate din lemn pe vremuri), lemnul era ales cu foarte mult atenţie. „Se selectau doar arbori sănătoşi, cu diametre aproximativ egale pentru a obţine pereţi uniformi. Lucrătorii la pădure, butinarii, cum sunt numiţi, cunoşteau lemnul bun după sunetul pe care îl făcea atunci când era lovit cu toporul”, explică Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare.

Potrivit credinţei populare, lemul pentru case se tăia numai din noiembrie până în februarie, pe lună nouă, când seva se retrăgea în pământ - mai spune ea. Despre aceste obiceiuri, ea spune că sunt amintite de istorici încă din antichitate. ”Vitruviu arăta că lemnul trebuie tăiat de la începutul toamnei, până când începe să sufle Fauoniu, iar luna să fie în descreştere, pentru ca umiditatea să fie mică şi lemnul protejat de carii”, mai explică muzeografa. De asemenea, ea mai menţionează o lucrare de Gh. Chirileanu din 1875, în care se menţionează că „în vremea când luna începe să se micşoreze e bine să se taie lemnul, fiindcă nu va putrezi degrabă şi nici viermii nu-l rod”.

„În toată zona în care am făcut cercetarea exista credinţa că lemnul trebuie tăiat pe lună nouă, ca să fie golit de gâzele dăunătoare, dar construcţia caselor trebuia începută pe lună plină, pentru ca acea casă să fie mereu plină de tot ce aveau nevoie cei ce o locuiau”, mai spune ea. Locul în care creştea copacul, important pentru calitatea lemnului Nici locul din care era tăit lemnul nu era ales la întâmplare. Se credea că lemnul care creşte pe versanţii însoriţi este de calitate mai bună, de aceea, mai ales când era vorba despre construcţia bisericilor, caselor sau a morilor, erau aleşi arbori crescuţi în mijlocul pădurii, în zone expuse îndelung la soare. Despre arborii crescuţi aici se considera că sunt înalţi, drepţi şi fără cioturi. Un alt lucru pe care-l considerau important era ca toţi arborii să fie aduşi deodată acasă, iar construcţia să înceapă în scurt timp, fără ca lemnul să mai fie lăsat la uscat.

”Pentru modificările dimensiunlor lemnului prin uscare, maistării (constructorii, n.r.) de case şi biserici practicau tehnici speciale, rezultate dintr-o îndelungată exprienţă. Lăsau spaţii libere între bârne (în funcţie de esenţa lemnului – răşinoase sau foioase), introducând între grinzile din pereţi (icuri) din lemn, iar pe măsură ce lemnul se usca, se scoteau, pentru a lăsa casa să se „aşeze”. De notat este că pentru uscarea lemnului de stejar, spre exemplu, sunt necesari opt ani, astfel că neputând aştepta atâţia ani pentru uscarea completă, s-au inventat aceste tehnici”, mai spune muzeografa.

Pentru că lemnul se bucura de un loc aparte în cultura ţăranului, existau o serie de ritualuri care se practicau înainte de a tăia un lemn. „Credinţele şi comportamentul erau speciale, atunci când ne referim la cei implicaţi direct în tăierea copacilor şi mai apoi la aducerea lemnuui destinat construcţiilor în curtea gospodarului. Astfel, în ziua de dinainte de a merge la pădure pentru a tăia arborii, tăietorii obişnuiau să meargă la biserică să se spovedească, pentru a nu duce cu ei şi eventualele păcate. Dimineaţa devreme, lucrătorii se spălau cu apă curată şi îmbrăcau haine proaspăt spălate, pentru că „nu numai sufletul trebuie să fie curat, ci şi trupul”. Adunaţi pentru a pleca la punctul de lucru, îngenuncheau şi spuneau o rugăciune specială. Acest obicei s-a practicat în satele din Maramureş chiar şi în epoca comunistă, regimul neputându-i opri pe butinari să-şi îndeplinească obceiurile”, mai spune Janeta Ciocan.

Odată îndeplinite toate aceste ritualuri, credinţa populară era că lemnul primeşte o altă viaţă, fiind transformat în diferite obiecte de trebuinţă, instalaţii ori ca biserici etc. Toate aceste „măsuri” aveau rolul de a face viaţa lemnului cât ma îndelungată, astfel se explică, probabil faptul că lemnul din vechile case ce depăşesc frecvent 100 de ani este încă rezistent şi este păstrat intact. La începutul secolului XX, teritoriul României era acoperit în suprafaţă de 70% de păduri, cel puţin asta arată Janeta Ciocan şi dr Mirela Coman în volumul „Lemnul în cultura populară din zonele etnografice ale judeţului Maramureş”, unde sunt prezentate şi informaţiile privind importanţa lemnului în cultura ţăranului român.

În prezent, din păcate, după tăierile masive din ultimii ani, doar 27% din suprafaţa ţării mai este acoperită de păduri.