Plantele medicinale de pe meleagurile mesiciene

Jan 05, 2018

Mesiciul prin așezarea lui geografică și microclimatul specific prezintă o diversitate floristică și faumistică aparte și foarte bogată și în plante medicinale.

Flora care se dezvoltă pe meleagurile mesiciene cuprinde un diapazon floristic foarte variat, și anume  reprezentați ai florei de stepă până la flora montană, ai florei locurilor umede până la flora locurilor aride, dar, în același timp, acest biotop și-a dezvoltat și flora specifică cuprinzând specii florale modificate sau specii autohtone.

În această relatare voi vorbi în special despre plantele medicinale aromate sau plantele medicinale care conțin uleiuri volatile, pentru că, în urma cercetărilor, s-a dovedit o cantitate foarte mare de volatile conținute de aceste plante, în comparație cu aceleași plante din alte biotopuri, iar cauza este calitatea solului și expunerea lui luminozității.

Terenurile din jurul Mesiciului sunt foarte bogate în piatră și în special în cuarț, care determină o încălzire rapidă și reținerea unei cantități mici de apă în stratul superior al solului, acestea, la rândul lor, provocând o creștere cantitativă a uleiului volatil în plante cu o concentrație mai mare pierzând din lichidul care îl diluează.

Mirosurile magnifice ale plantelor nu sunt altceva decât aceste uleiuri, ele ne-au urmărit din cele mai vechi timpuri și au trezit în mintea oamenilor amintiri și sentimente unice. Datorită lor oamenii își amintesc de mirosul roiniței (mătăcinei), pe care bunicile noastre o purtau la cingătoare sau după ureche, sau a cimbrișorului pe care mamele noastre îl puneau și îl mai pun în mâncare. Amintirile ne leagă de mușețel (romaniță), care ne-a vindecat de atâtea ori, de tei, măceș, coada șoricelului, păducel etc.

Cunoașterea și utilizarea de către om a plantelor medicinale a ocupat un rol important în istoria civilizației umane și cu timpul omul a început să le utilizeze ca medicamente, condimente, pentru aromatizare și înfrumusețare.

Omul preistoric, în lupta pentru existență, s-a întâlnit la fiecare pas cu diferite obstacole, cu boli necunoscute și epidemii misterioase care decima populația. Astfel, omul a învățat instinctiv să distrugă plantele dăunătoare de cele benefice, să se hrănească cu ele și să se vindece.

Experimentând precum animalul aflat în pericol, a ajuns să cunoască semnificația și scopul artei vindecării și anume să vindece și să aducă alinare bolnavului sau celui rănit, folosind plante medicinale, în special cele aromatice.

La popoarele antice, arta vindecării devine o știință, iar informațiile de la preoții egipteni și de la renumiții medici ai epocii clasice, cum ar fi Hippocrat, Theophrastus, Dioscoride, Plinus, Gallen, traversează veacurile și până în zilele noastre, transmințându-ne experiența lor fitoteraupică. Din aceste experiențe valoroase în ziua de astăzi se dezvoltă fitoterapia ca știință și disciplinele ei cum ar fi aromoterapia, fructoterapia și legumoterapia.

Oamenii de pe meleagurile mesicene au cunoscut din vechime aceste plante benefice  folosindu-le la scara largă în diferite scopuri. Aceste plante se adunau la timpul potrivit și se păstrau pentru întrebuințare în diferite forme: ca atare sau prelucrate, ca întregi sau unele părți etc. Adunarea plantelor medicinale era îndeletnicirea atribuită în special femeilor și copiilor.

Satele erau furnizorul principal de plante medicinale la orașe, a fructelor de pădure și a diverselor produse din plante medicinale. Mesicenii erau cunoscuți ca furnizori de fragi de pădure, măceșe, coarne de porumbele. Din păcate, astăzi, astfel de îndeletniciri sunt uitate, să nu mai vorbim de plantele medicinale.

Dealurile din jurul Mesiciului abundă de plante medicinale dar în „Grădina Domnului” vin să se înfrupte din belșug numai nostalgicii sau adevărații cunoscători de plante medicinale din Vârșeț, sau chiar mai de departe. Iată unele plante medicinale specifice acestor meleaguri și caracteristice lor:

Odobeanul - Valerianae officinalis L. -  („Beți odolean căci astfel e de rău”-vechi proverb din Toggenburg). Odoleanul îl găsim în poienile pădurilor umede, pe văi și de-a lungul ogașelor. Se folosesc rizomii care se scot  toamna sau primăvara, se despică în bucăți și se uscă la umbră și temperatură mare (35-40 grade). Se întrebuițează ca sedativ, antiseptic, la tulburări nervoase, nevroze și isterie.

Măceșul - Rosa camina L. - („Trandafirul cu mireasma lui vindecătoare calmează zvâcnetul durerii”)-Anacreon John Gerard). Florile posedă cinci petale de culoare albă până la roz, se folosesc numai fructele ca sursă de vitamina C.

Roinița – Melissae folium L. („Roinița este cel mai bun leac pentru inimă” – Paracelsus, 1541). Crește pe lângă ogașe unde locurile sunt mai umede. Are un ușor miros de lămâie de unde îi mai zice lămâiță. Ca remediu se folosesc frunsele care se recoltează pe timp însorit înainte de înflorire. Se folosește ca sedativ la tratamentul nevrozelor gastrice și cardiace, migrenele și insomniile, la cicatrizare și ca atispastic în stări de greață la gravide. Se folosește ca ceai sau țuică amară.

Coada șoricelului – Achillea millefolium L. – („Când ești prost dispus, când nu-ți trebuie nici mâncare nici băutură, atunci fierbe coada șoricelului în vin, strecoară-l și bea-l cald, în fiecare dimineață o cană plină pe stomacul gol” –Tabernaemontanus, 1613). Crește prin fânețe ,poieni, livezi, pe lângă drumuri. Se recoltează inflorescența și se folosește sub formă de  infuzie ca stomahic, astrigent, aromatic amar, în tratamentul hemoroizilor și al arsurilor, antiinflamator, calmant, dezinfectand.

Cimbrișorul – Thymus serpyllum L. - („Micuțele, Plăpândule cimbrișor doar levănțica te mai egalează în parfum și în arome în verile divine”- Alterego). Crește pe coline, pe marginea câmpului, pe coastele dealului însorite, în poiene cu sol uscat, pe stânci etc. Se folosește tulpina cu floare și se recoltează pe timp însorit. Se folosește  ca stomachin, antispastic și coleretic în tratamentul tusei și al gripei. Este recomandat în tratarea anemiei, afecțiunilor ficatului, rinichilor și a vezicii urinare. Are proprietăți cicatrizante, antidiareice, diuretice și antivirale.

Mușețelul – Chamomilla reculita L. – („Nu există plantă medicinală mai întrebuințată ca mușețelul care se folosește în mai toate afecțiunile” – Hieronymus Bock, 1552). Crește peste tot, nu are locuri preferate. Se recoltează  floarea pe timp cu soare. Se folosește la afecțiuni gastrice, crampe, colici, diaree acută, stimulent al transpirației, tratarea reumatismului, răcelii, calmarea usturimilor, mâncărimilor pielii, mucoaselor și rănilor.

Prof. dr. Teodor Groza Delacodru

Foaia Codrenilor nr. 6