Chestiunea orientală

Jan 27, 2018

Probabil cea mai complicată problemă internaţională a secolului al XlX-lea s-a datorat declinului Imperiului Otoman. Aceasta a devenit cunoscută sub numele de “Chestiunea orientală”.

La sfârşitul secolului XVIII era evident că puterea turcilor otomani, odinioară de te­mut, decădea atât de rapid încât Imperiul Otoman devenise “omul bolnav al Europei”, gata să “moară” în orice moment. Însă Imperiul Otoman era încă vast şi bine plasat din punct de vedere strategic şi comercial, acoperind o mare parte din Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi Balcani. Soarta acestuia a devenit o chestiune internaţională importantă, ce a generat comploturi şi rivalităţi atât în rândul popoarelor native cât şi între marile puteri europene. Şi, până la urmă, “omul bol­nav” a supravieţuit mult mai mult decât s-ar fi crezut, “Chestiunea Orientală” dominând politica europeană până în secolul XIX.

Rusia şi Austria au fost principalele benefi­ciare în timpul fazei din secolul XVIII a decli­nului otoman. Austria cucerise Ungaria şi Tran­silvania şi începuse să pătrundă în Balcani. Rusia s-a extins până la ţărmurile Mării Negre, sperând să avanseze spre Marea Mediterană.

Expansiunea în Balcani era o perspectivă deosebit de atrăgătoare, de vreme ce multe popoare balcanice (în special bulgarii şi sârbii) erau fraţi slavi şi creştini ortodocşi, a căror eli­berare ruşii o considerau perfect justificată.

Totuşi, în secolul XIX, alungarea turcilor nu mai reprezenta o problemă simplu de rezolvat. Toate puterile - inclusiv Austria şi Rusia - erau reticente în privinţa revoluţiilor împotriva ordinii stabilite şi totodată îngrijo­rate de posibilitatea unei prăbuşiri totale a Imperiului Otoman. Marea Britanie şi Franţa, care îşi stabiliseră propriile interese în Imperiul Otoman, doreau să prevină expan­siunea rusă, temându-se că slavii eliberaţi ar putea deveni marionete ale ruşilor. Însă opi­nia publică era scandalizată de frecventele masacre săvârşite de turci, astfel guvernele din ţările occidentale nu puteau pur şi simplu să-i sprijine pe turci. Aceasta a fost o situaţie imprevizibilă. Situaţia a fost şi mai mult com­plicată de faptul că popoarele balcanice erau din ce în ce mai agitate. Deşi nu erau destul de puternice pentru a-i alunga pe turci, aces­tea au declanşat însă o serie de crize ce au determinat intervenţia internaţională.

Greci şi turci luptând în Războiul pentru Independenţă a Greciei din 1821-1828. Au existat atrocităţi în ambele tabere, însă revolta grecilor s-a bucurat de un sprijin important în Europa.

Prima dintre acestea a fost revoluţia grecilor din 1821. Deşi guvernele europene erau foar­te reticente la început, sprijinul popular faţă de greci şi ştirile privind atrocităţile săvârşite de turci le-a determinat pe acestea să acţio­neze. Când sultanul a refuzat să accepte o înţelegere impusă, o expediţie anglo-franco-rusă a distrus flotele egiptene şi turceşti la Navarino (1827) iar o invazie rusă (1828-29) i-a obligat pe turci să se supună. În 1830, printr-un tratat semnat la Londra, se recunoş­tea independenţa Greciei. Alte trei provincii balcanice - Serbia, Valahia şi Moldova - au obţinut un statut autonom (adică o conducere proprie) în cadrul Imperiului Otoman.

În anii 1830, Problema Orientală s-a îndrep­tat asupra posesiunilor otomane din Orientul Mijlociu. Conducătorul Egiptului, Mehemet Ali, a cucerit Siria de la otomani - suveranii săi nominali - însă Marea Britanie a intervenit iar statutul anterior al provinciei a fost restaurat. În decursul evenimentelor s-a ivit altă problemă importantă, dreptul de trecere prin strâmtorile aflate sub control turcesc (Dardanele şi Bosfor) ce fac legătura între Marea Neagră şi Marea Mediterană. Un acord internaţional, Convenţia Strâmtorilor, încheiat în 1841, prevedea că nici o navă de război nu avea voie să traverseze strâmtorile atât timp cât Turcia era în stare de pace - restricţie cu care ruşii nu erau de acord, dar care a durat până în 1923.

Începând cu jumătatea secolului XIX, Rusia a obţinut două victorii importante asupra Turciei, impunându-i acesteia condiţii dure, care au fost în cele din urmă revizuite de celelalte puteri europene. Acest lucru a fost prima dată făcut prin pacea de la Paris (1856), după un război în Crimeea (1854-­1856) în care Rusia a fost înfrântă de Marea Britanie şi Franţa. Al doilea acord a încercat să evite un război general şi a fost încheiat în cadrul Congresului de la Berlin (1878).

Însă marile puteri au reuşit doar să înceti­nească formarea statelor balcanice, care au ajuns de la autonomie la independenţă, sfidând uneori acordurile stabilite la congresele inter­naţionale. Astfel, în 1859, Valahia şi Moldova s-au unit formând România. Unirea a fost recu­noscută în 1862 iar în 1878 a fost recunoscută independenţa noului stat. În acelaşi an a fost recunoscută independenţa Serbiei. Şi, deşi Congresul de la Berlin prevăzuse două state bulgare, acestea s-au unit (1886), câştigându-şi în cele din urmă independenţa deplină (1908).

În acest moment devenise clar că posesiunile turceşti din Balcani se vor transforma într-o serie de state separate. Acest proces i-a impre­sionat pe observatori într-o aşa măsură încât orice fragmentare similară a unui stat de mari proporţii este denumită adesea “balcanizare”.

Arhiducele şi ducesa Austriei ieşind din primăria oraşului Sarajevo în Bosnia, înainte de asasinarea lor pe 28 iunie, 1914. Aceasta a dus la un război sârbo-austriac şi, şase săptămâni mai târziu, la Primul război mondial.

Pe scurt, “Chestiunea orientală” s-a înche­iat după Primul război balcanic (1912), când Serbia, Bulgaria, Muntenegru şi Grecia s-au aliat pentru a-i alunga pe turci din Macedonia, lăsându-le acestora doar o regiune mică în Europa. Frontierele au fost trasate din nou, s-a format un nou stat - Albania, “balcanizarea” fiind astfel completă. Însă regiunea balcanică era departe de stabilitate, iar fragmentarea acesteia a accentuat intrigile dintre marile pu­teri. Ruşii şi austriecii s-au implicat profund, deoarece Austro-Ungaria înglobase provincii­le sârbo-croate Bosnia şi Herţegovina în două etape (1878, 1908). Resentimentele sârbilor aveau să ducă la izbucnirea Primului Război Mondial (1914-18), care a provocat distruge­rea imperiilor austriac, rus şi otoman - însă nu a soluţionat problemele din Balcani, puse într-o primă fază de “Chestiunea orientală".

Foto: Acordul încheiat în cadrul Congresului de la Berlin din 1878 a încercat să evite un război general. Dar, până la urmă, marile puteri au reuşit doar să în¬cetinească formarea statelor balcanice.