Unificarea Italiei

Feb 15, 2018

Italia a rămas divizată şi dominată de puteri străine până în secolul XIX. Unificarea peninsulei a fost în cele din urmă realizată de două elemente aparent opuse — aranjamente politice calculate şi avântul revoluţionar.

După mai multe secole de slăbiciune, Italia s-a bucurat o vreme de identitate politică sub conducerea lui Napoleon Bonaparte. Apoi, după căderea lui Napoleon în 1814-15, italienii au fost obligați să accepte o restaurare completă a vechii ordini. Peninsula a fost împărţită între nouă state, cea mai mare parte intrând sub protecţia Austriei, care domina în mod direct şi cele două provincii nordice, Lombardia şi Veneto, ale căror capitale erau oraşele istorice Milano şi Veneţia. Suprimarea libertăţilor şi dominaţia străină au făcut ca liberalismul şi naţionalismul să fie elementele de bază în Italia. Rezistenţa a apărut prima dată în cadrul societăţilor secrete, cum erau carbonarii, implicaţi în răscoalele din Neapole (1820) şi Piemonte (1821). Însă acestea, precum şi revoltele ulterioare din 1831, au fost suprimate de forţele austriece. Eşecurile societăţilor secrete au generat eforturi de organizare mai disciplinată. Un personaj deosebit de important, care lucra din exil, a fost Giuseppe Mazzini (1805-1872), fondatorul mişcării Tânăra Italie (1831). Propaganda continuă a Tinerei Italii a avut o influenţa considerabilă, însă răscoalele inspirate de aceasta nu au avut mai mult succes decât eforturile carbonarilor. Pentru Mazzini şi alţi italieni, momentul oportun a venit în 1848 - anul revoluţiilor europene. Tulburările începuseră să se accentueze în Italia încă din 1846, când un papă relativ liberal, Pius al IX-lea, a redus cenzura şi a introdus câteva reforme în statele papale, unele dintre cele mai prost guvernate şi înapoiate regiuni ale peninsulei. O intervenţie austriacă nepotrivită în Ferrara, în nord-est, a iritat şi mai mult opinia publică italiană, iar la începutul anului 1848 agitaţia revoluţionară i-a determinat pe majoritatea conducătorilor italieni să recunoască constituţiile. Austria fiind ocupată cu tulburările revoluţionare din Viena, locuitorii Lombardiei şi Veneţiei s-au răsculat în martie 1848. Opinia publică din Piemonte, unul dintre cele mai puternice state italiene, l-au făcut pe regele Carol Albert să treacă de partea rebelilor. Pentru un timp părea că Piemonte va declanşa o mişcare pentru pace şi independenţă a tuturor italienilor.

Înainte de unificare, Italia era un amestec de state şi provincii austriece.

Dar în 1848-49, austriecii şi-au revenit şi au înfrânt armata regiunii Piemonte; Carol Albert a fost nevoit să abdice în favoarea fiului său, Victor Emanuel. Între timp, papa plecase de la Roma, unde a fost întemeiată Republica Romană, cu Mazzini printre conducători. Însă şi aceasta a fost suprimată de trupele franceze trimise de Ludovic-Napoleon Bonaparte, care încerca să-şi consolideze puterea şi dorea să cucerească opinia catolică din Franţa. În cele din urmă, în august 1849, după ce au ocupat Lombardia, austriecii au zdrobit Republica Veneţiană şi au pus capăt revoluţiei italiene. După aceste evenimente, libertăţile italienilor au fost suprimate din nou. Doar Piemonte a rămas un stat constituţional cu un parlament reprezentat de grupurile înstărite ale comunităţii. Un remarcabil conducător politic, contele Camillo Cavour (1810-1861) a devenit prim-ministru şi şi-a început mandatul de creator principal al unităţii italiene.

Giuseppe Mazzini (1805-1872)

Cavour a făcut multe pentru transformarea regiunii Piemonte într-un stat liberal modern. El a recunoscut că italienii nu erau destul de puternici pentru a-i alunga pe austrieci, de aceea a încercat să îmbunătăţească poziţia internaţională a statului Piemonte, trimiţând un detaşament piemontez să lupte alături de Anglia şi Franţa în Războiul Crimeei. Răsplata lui Cavour a venit în 1858, când Ludovic-Napoleon al III-lea al Franţei a început să fie interesat de cauza italienilor; nutrind o oarecare simpatie faţă de ideile naţionaliste, el şi-a propus să-i alunge pe austrieci din Italia şi să obţină victorii în favoarea Franţei. În cadrul unei întâlniri secrete la Plombieres, Napoleon şi Cavour au căzut de comun acord ca Franţa să lupte alături de Piemonte împotriva Austriei. Războiul a izbucnit în 1859, dar Napoleon nu s-a descurcat prea bine. Luptele de la Magenta şi Solferino au fost sângeroase, favorizându-i doar parţial pe francezi. Napoleon era dornic să facă pace, după ce a reuşit să obţină doar Lombardia, abandonându-şi planurile ambiţioase de unificare a Italiei. Însă impulsul revoluţionar din Italia nu putea fi suprimat aşa uşor. În nord, Toscana, Modena, Parma şi Romagna (o parte din statele papale) şi-au respins conducătorii şi şi-au manifestat dorinţa de unificare cu regiunea Piemonte. Acest eveniment a avut loc, deşi Cavour a trebuit să-l cumpere pe Napoleon al III-lea cedând Franţei două regiuni substanţiale din Piemonte - Nisa şi Savoia. Ulterior, în mai 1860, Giuseppe Garibaldi (1807-1882) împreună cu o mie de Cămăşi Roşii - o armată mică de voluntari civili - au ajuns în Sicilia. Garibaldi îşi demonstrase deja calităţile deosebite de conducător militar în apărarea Republicii Romane în 1848. Campania sa din Sicilia şi sudul Italiei, îndreptată împotriva unui regim corupt, a entuziasmat populaţia şi a avut un mare succes. încă de la început, Cavour l-a sprijinit în secret pe Garibaldi. În septembrie 1860, când liderul revoluţionar se îndrepta spre nord, Cavour a găsit motiv de a trimite trupe împotriva forţelor papale, care au fost înfrânte decisiv. Apoi, cele două armate de eliberare s-au unit, completând cucerirea centrului şi sudului Italiei. Singura excepţie a fost Roma, care, apărată de trupele franceze, a rămas sub control papal. Victor Emanuel a fost proclamat rege al Italiei la 17 martie 1861. Trei luni mai târziu, Cavour a murit, însă planul lui a fost completat surprinzător de repede. Italia s-a aliat cu Prusia, căreia i s-a alăturat în războiul din 1866 împotriva Austriei. Forţele italiene nu s-au descurcat prea bine, dar victoria Prusiei a obligat Austria să cedeze provincia Veneto. În ciuda atacurilor disperate dar fără succes lansate de Garibaldi şi susţinătorii săi, Roma nu a ajuns să facă parte din statul italian decât în 1870, când prusacii au invadat Franţa lui Napoleon, iar trupele franceze au fost retrase din Roma. După un scurt bombardament, forţele italiene au pătruns în oraş, care a devenit capitala Italiei unite.

Istorie universală

 Foto sus: La Borna este proclamată o constituţie, în 1848. Republica Romană de scurtă durată le-a demonstrat italienilor că Roma putea să devină din nou “templul ţării lor unite”, cum spunea Mazzini.