Crucile de la răspântia drumurilor

Jul 05, 2018

Mesiciul este un sat de codru care aproape că nu se deosebeşte cu nimic de celelalte sate de la poalele munţilor Vârşeţului. Este locuit de români care îşi au obârşia în glia natală. Nu au venit niciodată de nicăieri. Istoria satului s-a născut odată cu omenirea, pentru că pe meleagurile Mesiciului au fost găsite şi se mai găsesc obiecte din epoca de piatră, ceea ce ne face să credem cu adevărat că mesicenii sunt aici „de când e lumea”.

O altă dovadă sunt toponimele româneşti care vin să confirme spusele mele culese din diferite izvoare bibliografice.

Drumul parcurs al mesicenilor pe tărâmul istoriei nu a fost deloc uşor, pot spune chiar că a fost foarte anevoios, cu multe capcane, nedreptăţi, asupriri etc. În ultimă instanţă le-a fost luat lăcaşul sfânt, locul de rugăciune, locul unde de secole mesicenii comunicau cu Dumnezeu şi îşi spuneau ofurile. Au rămas fără biserică dar nu şi fără Dumnezeu, pe El nu L-au uitat niciodată. Deşi nu au avut biserică adevărată decenii întregi, serviciile divine au fost prilejuite într-o capelă improvizată dintr-un grajd. În comportamentul oamenilor de rând aceasta nu s-a putut observa, crezul în Dumnezeu a decurs ca în orice sat cu biserică sau poate şi mai evlavios. Sărbătorile religioase au fost şi sunt respectate precum şi obiceiurile specifice legate de credinţă.

Vorbind de comportament şi obiceiuri specifice, în acest context vreau să descriu rolul şi importanţa crucilor de la răspântia drumurilor pe care le-au ridicat mesicenii spre a-şi proteja recolta de intemperii şi pentru a „aminti” Domnului de membrii familiei trecuţi în nefiinţă, de multe ori prea devreme. Aceste cruci erau zidite din cărămidă cu baza pătrată în formă de stâlp cu înălţimea de 2 – 3 metri, iar în vârf se punea o cruce din metal. Pe cele patru feţe, în locuri special amenajate, erau pictaţi sfinţi pe care mesicenii îi considerau protectori. Crucile sunt ridicate acolo unde drumurile se despart de drumul comun, unul în stânga şi altul în dreapta, văzându-şi fiecare de mersul lui. Aici e locul unde se adună „relele”, se fac vrăji şi noaptea în ceasul rău duhurile necurate îşi fac de cap. Aşa cred oamenii simpli, iar crucea e o armă pentru combaterea răului. Unii spun că, crucile de la răspântia drumurilor au şi rolul să amintească de Dumnezeu credincioşilor care merg la holdă, pentru că ele sunt amplasate în drumul lor, dar şi oamenilor răi să nu facă rău, să se uite mai întâi spre cer.

De multe ori oamenii năpăstuiţi se puneau în genunchi în faţa acestor cruci rostind o rugăciune descărcându-şi sufletul. În zile de sărbătoare aceste cruci erau împodobite cu flori, cum ar fi Floriile sau Sâmzâienele când se împodobeau cu cununi de sâmzâiene împletite de fetele de măritat. În trecut când oamenii erau mai credincioşi, în fiecare an în data de 21 mai, la sărbătoarea Sfinții Împărați Constantin şi Elena, când este nedeia satului, fanfara „Turturica” urmată de alaiul cetăţenilor cu steaguri şi crucea mare împodobită cu cunună de grâu au traversat satul de la un capăt la altul, localnicii aruncând pe ei grăunţe de porumb şi grâu, apoi au continuat pelerinajul pe la toate crucile din hotarul satului. La cruci au fost întâmpinaţi de mesicenii care le-au ridicat sau de urmaşii lor fiind cinstiţi cu vin şi ţuică. În faţa mulţimii de obicei era preotul care a păstorit enoriaşii mesiceni şi la fiecare cruce făcea slujba cuvenită.

În continuare voi vorbi despre fiecare cruce în parte şi cu părere de rău constat că ele în prezent nu mai există sau unele sunt ruine. Soarta lor a fost foarte vitregă şi egală cu neglijenţa noastră şi respectul nostru faţă de predecesori.

Crucea de la Birtul călugăresc a fost ridicată de viețutorii mănăstirii din Mesici la bifurcarea drumului Vârşeţului spre Mărul şi Mesici, în imediata apropiere a birtului călugăresc, care aparţinea călugărilor şi ei îl aprovizionau cu cele necesare. Crucea este ruinată.

Crucea lui Gheorghe Bou este o cruce familiară ridicată la bifurcarea drumului Vârşeţului, o parte o ia spre Mesici, iar alta spre Timişoara, şi acum îi mai zice drumul Timişorii pentru că reprezintă vechiul drum de la Vârşeţ la Timişoara care trecea pe lângă Birtul călugăresc, Fântâna lupilor, Piatra haiducului, Poieni, Pârneaora etc. Crucea se mai ţine pe picioare deşi degradarea e vizibilă. Această cruce, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost batjocorită de armata germană, care a tras în ea.

Crucea lui Migiuşcă a fost tot în drumul Timişorii sub Dealul viilor. Crucea nu mai există. Această cruce a fost spartă de armata iugoslavă care după eliberare, prin anul 1948, a tras în ea din greşeală?.. Aşa au zis.

Crucea de la Şest ridicată de viețuitorii mănăstirii din Mesici pe pământul acesteia. Azi din păcate nu mai există.

Crucea lui Bâcă ridicată în Poiană unde drumul poenii se bifurcă, un crac mergând spre Cracu roşu iar celălalt spre Războişte. Pe cineva l-a deranjat şi azi nu mai este.

Crucea lui Sima Laţcu ridicată în centrul satului cu o arhitectură specifică este unica cruce care se păstrează relativ intactă şi care ne aminteşte de un trecut când oamenii erau mai oameni...

Să nu uităm ce comoară naţională am pierdut noi, mesicenii... Aceste cruci au fost ridicate de strămoşii noştri în secolul al XIX-lea.

 Prof. dr. Teodor Groza Delacodru

Foaia Codrenilor nr. 7