Pe 4 mai 1849 a dat o nouă organizare civilă Munților Apuseni. În vara anului 1849 a stat timp de 10 luni la Viena, unde a ținut legătura cu autoritățile imperiale austriece.

Luptele din Munții Apuseni slăbiseră atât forțele revoluționare ungurești cât și pe cele ale românilor. Armata țaristă, chemată în ajutor de împăratul Austriei, Franz Joseph, a înfrânt armata revoluționară ungară la Sighișoara. Copleșite de armatele austriece și de cele rusești, trupele revoluționare maghiare au capitulat la Șiria pe 13 august 1849.

În anul 1852 tânărul împărat Franz Joseph a întreprins o vizită în Transilvania, agenda călătoriei fiind stabilită de primul ministru Felix zu Schwarzenberg și de vărul acestuia, Karl Borromäus zu Schwarzenberg, guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei. La cererea lui Avram Iancu împăratul a modificat traseul vizitei, a mers în Munții Apuseni, a prânzit la Găina, a trecut prin Vidra și a înnoptat pe 21 iunie 1852 la Câmpeni. Avram Iancu s-a prezentat seara târziu la cartierul împăratului, după ce acesta se culcase, obosit de călătorie. Nemulțumit că nu este primit pe loc în audiență, Avram Iancu a iscat o altercație cu șeful de cabinet al împăratului, motiv pentru care a fost dat afară de jandarmi. Ulterior a refuzat să primească decorația acordată de împărat pentru meritele sale din timpul luptelor contra revoluționarilor maghiari.

Iubita cu care a avut cea mai îndelungată relație a fost Johanna Farkas, cunoscută ca Háni, o tânără maghiară din Abrud.[2] Tatăl Johannei Farkas locuia în Abrud, unde activa fie ca preot[3], fie ca avocat[4]. Se numea Tamás Farkas și era protestant de confesiune unitariană. Mama Johannei era de religie romano-catolică. Potrivit datinii, Háni a fost botezată în confesiunea mamei.

Tânăra se născuse în 1834 și era cu zece ani mai tânără decât Iancu. O mărturie orală consemnată de Ioan Lupaș[5] menționează că Háni l-a salvat pe iubitul ei în cea mai periculoasă clipă din viața acestuia, în luna mai a anului 1848, când maiorul Imre Hatvani intra pe neașteptate în Abrud pentru a-l surprinde pe Iancu, care se afla în casa avocatului Tamás Farkas, tatăl Johannei. Aflând că trupele revoluționare unguresti se apropie de oraș, Háni l-a înștiințat pe Iancu, l-a rugat să plece numaidecât pentru a-și salva viața și l-a condus prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă și s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva împotriva lui Hatvani.

Fratele bunicului lui Avram Iancu a fost Horea

În ultimele două decenii ale vieții sale a suferit de o boală psihică. A rămas în memoria colectivă ca umblând din sat în sat înnebunit.[6] În dimineața zilei de 10 septembrie 1872, Avram Iancu a fost găsit mort, cu privirea încremenită spre cer, sub streașina unei claie de fân, în ograda brutarului Ioan Stupina, zis Lieber, din Baia de Criș.[7] A fost îngropat pe 13 septembrie 1872 la Țebea, jud. Hunedoara, lângă „Gorunul lui Horea”. La prohod participaseră 23 preoți, în frunte cu protopopii Miheljianu (ortodox) din Brad și Balint (unit) din Roșia Montană. La mormânt s-a distribuit o odă dedicată memoriei lui Iancu, scrisă de Gheorghe Secula.

Demontarea minciunii că ar fi murit nebun

Toată lumea știe că Avram Iancu a murit nebun. Așa scrie pe Wikipedia, așa trebuie sa fie. Dosarul “nebuniei” lui Avram Iancu așteaptă încă să fie deslușit. Citiți, totuși, scrisoarea lui Avram Iancu către prietenul său Ilie Macelariu, scrisoare din anul 1867, scrisă cu 5 ani înainte de moartea “Crăișorului Munților”. Definitiv, aceasta nu este scrisoarea unui nebun.

“Frate Ilie,

Am primit scrisorile tale din 5 si din 25 februarie si daca înca nu ti-am raspuns nu crede ca s-a întâmplat din alta cauza decât numai din simplul motiv ca mi-am propus sa nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni si colegi de scoala le-am pus la o parte, fara a fi raspuns acelora, care desigur numai cu buna intentie au vrut sa stie daca mai traiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscretie, dar nu sunt eu de vina daca din pacate am trait experienta trista ca în timpurile de acum omul nu mai stie cui sa se încreada. Cum ma întrebi tu ce mai sper si ce cred? Îti raspund ca timpul sperantelor mele a trecut si ca credinta mea este aceea a sarpelui, care i s-a dat de la natura de a-si apara capul, dar nu crede ca aceasta o spun fiindca as vrea sa-mi apar viata nenorocita; nu, pentru aceasta viata mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 si 1849 pentru natiunea mea iubita si credinta pentru împarat, ci înteleg prin aceasta natiunea mea iubita care geme sub atâtea greutati si pentru care m-ar durea inima daca prin dezvaluirea credintei mele adevarate as duce-o într-un pericol si mai mare. Cu alta ocazie, mai multe, ramâi sanatos si nu uita pe aceea mama al carei piept l-ai supt si pe sincerul tau prieten,

Iancu, m.p., advocat si prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867”

Iată cum îl descrie fostul prefect Axente Sever pe Avram Iancu, căruia i-a fost prieten apropiat: „ …De la 1852 încoace, pre care lumea cea rea, care n-a vorbit cu Iancu deaproape, nu i-a cunoscut aspirațiunile și dorințele și nu și-a putut explica urmările, a botezat-o nebunie, m-am întâlnit cu el de mai multe ori după cădința lui în nebunie, l-am avut șase săptămâni de oaspe în casa mea. Nu mi-a vorbit în nici o întâlnire și petrecere o singură vorbă smințita, – n-am observat în toată purtarea lui cel mai mic semn de smințeală…”

Poporul l-a iubit din toată inima pe Avram Iancu, dedicându-i o seamă de cântece ce au rămas peste timp în conștiinta națională. Un astfel de cântec, poate cel mai cunoscut și mai îndrăgit, este Marșul lui Iancu, pe versuri adaptate în epoca după cele ale lui C. Negruzzi.