Istoria medicinei (II) – Medicina mesopotamiană

Feb 14, 2019

Prima mare civilizaţie a Antichităţii s­a constituit în Sud­-Vestul Asiei, între fluviile Tigru şi Eufrat, cu aproximativ 5000 de ani în urmă, fiind cunoscută sub numele de Mesopotamia (ţara dintre fluvii).

Teritoriul Mesopotamiei coincidea cu cel al Irakului de azi şi aici s­au constituit primele oraşe. Civilizaţia mesopotamiană înseamnă de fapt civilizaţia a trei popoare distincte care trăiau pe acest teritoriu (sumerienii, akkadienii şi asirienii). Sargon I a creat primul mare imperiu din istorie prin unirea mai multor oraşe-­state din zonă.

Cel mai important centru economic, politic şi cultural din întregul Orient Apropiat este Babilonul. Reprezentantul cel mai ilustru al dinastiei din Babilon a fost Hammurabi (1728­1686 î.e.n), a cărui domnie a fost caracterizată printr­o înţeleaptă operă de organizare internă pe toate planurile, activitate care a culminat prin cea mai importantă operă juridico-­administrativă a Orientului Antic, prin Codul de legi care îi poartă numele. Codul lui Hammurabi cuprinde şi primele reglementări referitoare la practica medicală.

Populaţia mesopotamiană credea că boala reprezintă o pedeapsă a zeilor care sa abătut asupra celui care a încălcat codul moral, cât şi asupra familiei acestuia.

Ovidiu Dramba menţionează că “În medicina babiloniană, domeniu incontestabil prioritar al ştiinţei mesopotamiene, trebuie să deosebim net (fapt posibil pentru prima dată în istoria civilizaţiei) între vrăjitor şi medic. Vraciul şi medicul îşi aveau fiecare concepţia şi metoda sa, foarte bine distincte fiecare, şi nici unul din ei nu voia să se substituie celuilalt, sau să fie confundat cu celălalt. Aceste specializări îi corespundeau, deci două tipuri de terapeutică: una mai pozitivă, cealaltă limitată la reţetele magice”.

Principalii zei ai sumerienilor erau Anu, Enlil şi Enki. Enlil a avut un fiu, Ninib, care era un zeu vindecător. O zeitate babiloniană importantă a fost Ea, stăpân al apelor. Fiul acestuia, Marduk, a devenit cea mai influentă zeitate a cultului babilonian. Marduk a fost tatăl lui Nabu, zeu al ştiinţelor, inclusiv al medicinei, în cinstea căruia s­a construit un templu în care s­a format o şcoală medicală.

Încă din această perioadă şarpele a fost considerat un simbol medical. Astfel, în legenda lui Gilgamesh se spune că descoperirea secretului nemuririi a fost dejucată de un şarpe care a mâncat planta care dădea viaţa veşnică. Şarpele a năpârlit imediat şi a reîntinerit, dându­i-­se simbolul de regenerare şi vindecare a bolii.  De asemenea, Ningishzida, unul din zeii vindecători, avea ca emblemă un şarpe cu două capete.

Existau şi demoni care produceau diferite boli: Nergal producea febră, Ashakku producea boli debilitante, Tiu – dureri de cap, Namtaru – dureri de gât. Cu toate că boala era considerată o pedeapsă a zeilor, medicii meso po tamieni urmăreau şi simptomele pacienţilor, pentru a aprecia gravitatea bolii. Ei obişnuiau să ghicească păcatul comis de persoana bolnavă şi modul în care pot fi înduplecaţi zeii.

În orice tratament, consultarea astrologică era indispensabilă, poziţia stelelor fiind studiată înaintea oricărei intervenţii terapeutice. Se credea că, dacă vindecătorul în drum spre casa bolnavului vede un şoim zburând spre stânga sa, bolnavul se va vindeca, dacă un licurici zboară de la dreapta spre stânga bolnavului, el va muri, dacă o şopârlă cade în patul bolnavului, acela se va vinde­ca chiar în acea zi.

Medicii asirieni au recunoscut importanţa dietei şi a uncţiilor, a băilor locale şi a loţiunilor, a cataplasmelor, pansamentelor şi bandajelor. Tratamentele lor însă erau totdeauna însoţite şi de tradiţionalele amulete, rugăciuni şi exorcisme. Textele medicale babiloniene vorbesc despre examenul clinic al bolnavului, despre diagnostic, despre tratament şi despre prognostic. Un text medical de la sfârşitul mileniului al III­-lea î.e.n. descrie caracteristicile, indicaţiile, modul de preparare şi administrare a 150 de medicamente. Printre acestea erau şi ingrediente rău­mirositoare, respingătoare (urină, excremente, ş.a.) care, probabil că prin caracterul lor dezgustător, aveau scopul să alunge demonul, factorul malefic al respectivei boli.

Într­-un amplu tratat din mileniul următor, redactat într-­un stil de o remarcabilă claritate şi conciziune, apar principalele domenii de practică medicală precis delimitate: simptomatologia, etiologia, diagnosticul şi prognosticul. Dintre numeroasele tratate de terapeutică babiloniene, unul descrie 31 de moduri de tratare a icterului. Un tratat de otologie descrie otitele, cu simptomatologia ce le însoţeşte, indicând tratamente cu instilaţii, insuflaţii şi tampoane uleioase. Un tratat de oftalmologie descrie tratamente cu unguente şi băi oculare. Alte texte cu caracter medical se referă la afecţiuni abdominale, ale aparatului respirator sau ale organelor genitale.

La sfârşitul mileniului al III-­lea î.e.n. s­a constituit prima corporaţie de vindecători “asu”, care tratau bolnavii cu ajutorul vrăjilor, dar în acelaşi timp foloseau şi medicamente sau diferite intervenţii chirurgicale.

Arhivele din Mari vorbesc despre grija suveranilor de a fi în permanenţă ţinuţi la curent cu starea sănătăţii soldaţilor şi lucrătorilor de pe şantiere. Cele mai vechi tăbliţe de lut ce conţin texte medicale au fost găsite la Nippur, unde exista şi o importantă şcoală medicală patronată de zeiţa medicinei, Gula. Unul din aceste texte datează din anul 2100 î.e.n. Alte două, mai vechi, conţin prescripţii de poţiuni pe bază de praf calcinat din carapace de broască ţestoasă, pentru afecţiunile gastrice. Din secolul al XVIII­lea î.e.n. datează un ansamblu de texte medicale, constituite într­-un tratat unitar. Cele 40 de capitole sunt grupate în 5 secţiuni, abordează boli clasate după regiunile afectate ale corpului.

Exactitatea descrierilor permite o identificare a bolilor care erau frec ven te în Mesopotamia. Astfel, sunt descrise afecţiuni produse de paraziţi, litiaza vezicală şi renală generatoare de hematurii, trahomul şi alte boli ale ochiului, scorbutul şi o formă particulară de beri­beri. Dintre epidemii, mai frecventă era febra tifoidă. Leproşii şi cei afectaţi de boli venerice erau ţinuţi în izolare. Unele texte vorbesc despre diferite dereglări psihice ca cleptomania, agorafobia şi alte fobii, anxietăţi, etc.

Istoria medicinei (I) – medicina primitivă

Farmacopeea mesopotamiană era pe bază de plante, minerale şi produse de origine animală. Medicii dovedesc o cunoaştere corectă a proprietăţilor medici­nale. Astfel, ei administrau fierturi din plante, băuturi calmante, revulsive, vomi­tive, purgative, fumigaţii, inhalaţii. Erau folosite mijloace din natură ca palmierul, cedrul, smochinul, pinul, cicoarea, chimenul, ceapa, usturoiul, trestia, susanul, etc. Leacurile de origine animală proveneau de la şerpi, şopârle, lupi, câini, pre ­cum şi laptele de vacă şi capră, mierea şi ceara de albine, untura de leu, excrementele de om şi urina de vite. Dintre substanţele minerale sunt amintite: sulful, gipsul, oxizii metalici, clorura de sodiu, diverse săruri de sodiu şi potasiu. Gimnastica medicală, masajul, adoptarea anumitor poziţii erau de asemenea reco ­mandate. În schimb, nu s­au găsit texte medicale care să indice metodele chirur­gicale, sau să descrie o operaţie. Se ştie însă că erau executate operaţii dificile ca: incizia unui abces al ficatului, puncţia unei pleurezii purulente, operaţii cezariene, chiuretaje profunde, operaţia de cataractă, precum şi multe cazuri de trepanaţie. O persoană bolnavă era scutită de muncă şi de servicii aduse regelui. Pe de altă parte, fiindcă boala se datora unor duhuri rele, bolnavii erau evitaţi pentru a nu se produce transferul demonilor. Această izolare relativă, chiar dacă avea la bază o concepţie magico-­religioasă, a fost avantajoasă pentru igiena comunităţilor.

Nu încape îndoială că medicii şi chirurgii obţineau rezultate pozitive, iar pentru aceasta pledează argumente de ordin logic, dar şi faptul că în practica lor medicală erau conduşi de respectarea unor principii, rămase şi azi fundamentale în medicină. Anume, considerau medicina ca o ştiinţă exactă, bazată pe observarea bolnavului, dădeau o mare importanţă tabloului clinic şi evoluţiei bolii şi nu rareori căutau să stabilească un diagnostic diferenţial.

[caption id="attachment_9468" align="aligncenter" width="2403"] Foto - franciscojaviertostado.com[/caption]

Practica medicală, la fel ca şi alte activităţi profesionale, era  reglementată prin legi precise. Codul lui Hammurabi cuprinde 9 articole dintr-­un total de 282, care se referă la onorariile medicilor, precum şi pedepsele ce urmau a fi administrate în caz de eşec terapeutic:

“Dacă un medic a tratat un om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi acesta s­a vindecat sau dacă a incizat o tumoră şi a vindecat ochiul unui om liber, atunci va primi 10 shekeli de argint. Dacă a tratat pe fiul unui om de rând, va primi 5 shekeli de argint. Dacă a tratat un sclav, proprietarul acestuia va da medicului 2 shekeli de argint. Dacă un medic a tratat un om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi a provocat moartea acestuia sau dacă a incizat o tumoră cu un cuţit metalic şi a dis­trus ochiul unui bolnav, el va fi pedepsit cu tăierea mâinilor. Dacă un medic a tratat sclavul unui om liber cu un cuţit metalic pentru o rană gravă şi a provocat moartea acestuia, el va da alt sclav în locul lui. Dacă a incizat o tumoră cu un cuţit metalic şi a distrus ochiul unui sclav, el va plăti jumătate din preţul în argint al acestuia. Dacă un medic a vindecat osul fracturat al unui om liber sau dacă a vindecat muşchiul bolnav, pacientul va plăti 5 shekeli de argint. Dacă pacientul este fiul unui om liber, el va plăti 3 schekeli de argint. Dacă pacientul este sclav, proprietarul acestuia va plăti 2 shekeli de argint”.

Dacă comparăm onorariile medicilor, cu taxa de 5 shekeli pe an pentru chiria unei locuinţe aparţinând clasei mijlocii (şekelul corespunzând la 0,27 grame), sau cu o cincime de shekel pe zi, cât reprezenta salariul unui meseriaş obişnuit, putem trage concluzia că medicii erau bine plătiţi pentru munca lor. Aceasta demonstrează că în societatea timpului medicul se bucura de o înaltă consideraţie.

De asemenea, pedepsele severe prevăzute în caz de eşec terapeutic, trebuie comparate cu pedepsele ce includeau execuţia aplicată pentru greşeli în cazul altor categorii profesionale, sau în cazul unor infracţiuni.

Se pune întrebarea dacă în faţa unor pedepse aşa de aspre medicii mai aveau curajul să opereze. Este posibil ca pedepsele prevăzute în Cod să nu fi fost aplicate întocmai. Unele scrieri sumeriene descoperite mai recent şi având o vechime mai mare decât Codul lui Hammurabi indică sancţiuni şi pedepse mai puţin severe.

Medicina mesopotamiană şi­a dobândit o faimă justificată datorită mai ales bogatelor cunoştinţe de botanică medicală. În scrierile lui Hipocrat se găsesc numeroase reţete ale medicinei şi farmaciei babiloniene. Multe plante medicinale au trecut prin intermediul medicinei greceşti în farmacopeea europeană modernă.

Dr. Iosa Lotrean, dermatolog

Este autor a 25 lucrări de specialitate.

Acest foileton reprezintă o parte din cartea sa ”Istoria medicinei în Banat”, apărută la editura ”Libertatea” din Panciova, 2013