Istoria medicinei (V) – medicina indiană

Mar 09, 2019

Cele mai vechi dovezi arheologice ce ţin de cultura şi civilizaţia indiană sunt de la Mohenjo­Daro şi Harappja, oraşe principale din valea Indului, care au suferit o dezvoltare înfloritoare între anii 2500­1500 î.H. O trăsătură ce caracterizează această civilizaţie pre­ariană este existenţa unui sistem avansat de sănătate publică. Existau numeroase fântâni, băi, canale colectoare şi locuri special amenajate pentru strângerea gunoaielor. Străzile aveau o dispoziţie regulată, iar casele erau bine construite şi ventilate. În jurul anului 1500 î.H. poporul arian a invadat Nord­-Vestul văii Indului deplasându­-i pe localnici mai la Sud. Cucerătorii, adică arianii, au adus o importantă contribuţie la dezvoltarea culturală şi religioasă a Indiei. Indienii antici, cunoscând de timpuriu scrisul, în scrierile lor: vedele (culegeri de imnuri religioase, cele două epopei Mahabharata şi Ramayana), ca şi legile lui Manu (culegeri de texte religioase, filosofice, morale şi sociale) cuprind o serie de date despre medicina indiană încă din mileniile III şi II î.H. În Atharva­veda se poate constata că deja înaintea invaziei ariene au existat unele preocupări terapeutice şi ceva cunoştinţe empirice, care pot fi considerate ca aparţinând unor rudimentare cunoştinţe medicale.

După masiva invazie indo­europeană, brahmanismul, ca şi sanscrita, duc la formarea politeismului în India, în care zeităţile sunt asemănătoare celor din Mesopotamia. Acest brahmanism, legat de mitologia şi filosofia asiro­caldeeană şi clădit pe rămăşiţele sumero-­dravidiene, a creat mai puţine divinităţi personificate şi mai multe idei, cu rituri şi sacrificii. Cauza suferinţei şi a bolii a fost răul. În această lume de mituri şi superstiţii întâlnim descrise un fond de practici medicale empirice şi raţionale, ca şi prezenţa unor medici capabili şă îngrijească unele boli şi care încearcă chiar să organizeze o iniţiere de învăţătură medicală. Primii medici recurgeau mai mult la magie, incantaţii, rugăciuni, întreg şamanismul vedic făcând parte din arsenalul terapeutic. Existau aproximativ 33 de zei fundamentali, unii favorabili sănătăţii, ca Indra, cel ce biruise pe titanii potrivnici actului de creaţie – Agni şi Soma, Varuna şi Sira dăruitori de viaţă şi sănătate. Abia mai târziu, în secolul al VI-­lea î.H., când încep să apară şcolile medicale de la Taxila şi Benares cu mari personalităţi medicale, ca faimosul Susruta, un ver­itabil Hipocrate indian, medicina indiană face paşi importanţi, având posibilitatea de a trata boala ca un fenomen natural, ca o tulburare a ordinei fiziologice. Tulburarea echilibrului sistemului sănătate­-boală, duce la agravarea stării de boală. Operele lui Susruta şi Caraka erau înglobate în Ayurveda şi erau considerate cele mai importante din India antică. Aceşti autori dau explicaţii chiar raţionale unor boli ca epilepsia, tetanosul şi diverse convulsii. Descriu de asemenea unele tumori interne, tulburări renale, ulcerul, hemoroizii, erizipelul, etc.

Odată cu evoluţia tradiţiei Ayurveda, doctorul n­a mai fost vrajitor, ci medic practicant şi învăţat. El a ţinut seama de datele oferite de experienţă, organizân­du-­le conform unei teorii generale a omenirii. În tratatul scris de Susruta se spune:„Doctorul, pacientul, leacul şi infirmiera sunt cei patru piloni ai medicinei pe care se sprijină însănătoşirea. Când ultimii trei din aceşti piloni sunt aşa cum ar trebui să fie, atunci cu ajutorul primului, doctorul, însănătoşirea va fi completă şi medicul va fi în stare să vindece o boală gravă într­-un timp scurt.” Referitor la medicamente, în acelaşi text se spune: „Pentru ca un leac să fie considerat un adevărat pilon al medicinei, el ar trebui să fie compus din plante crescute într­-un sol excelent, culese într­-o zi bună şi ar trebui să fie administrate în doză corespunzătoare la timpul potrivit”.

Povestea legendară a doctorului Jivaka ilustrează bogăţia fitoterapiei indiene. Jivaka şi-­a însuşit arta vindecării de la Pingala. După şapte ani, învăţăcelul şi­-a întrebat maestrul dacă instruirea lui era terminată. Pingala i-­a răspuns printr­-o întrebare. El i­a cerul lui Jivaka să enumere toate plantele dintr­-o regiune dată, pe care le considera a nu avea un folos medical. Jivaka s­-a văzut în imposibilitatea de a numi vreo plantă care să fie lipsită de orice putere curativă. „Mergi, i­-a spus maestrul, de acum înainte trebuie să stăpâneşti toate cunoştinţele medicale! Până acum eu eram singurul din Jambuddiba care le stăpâneam. După moartea mea, îmi vei fi succesor!” Dintre plantele medicinale cel mai frecvent utilizate sunt amintite:usturoiul, piperul, ghimbirul, Acorus calamus, Bela (anti­dizenteric), ricinul (purgativ şi dezinfectant cutanat pentru leproşi), lycium, tamarin, cânepa, nucşoara, coaja de Mudar, etc. În Susrutasamhita se descriu peste 700 de specii de plante cu efect terapeutic. Indienii foloseau şi medicamente de origine animală: veninul de şarpe, laptele, mierea, viscerele, urina, etc., precum şi substanţe minerale: sulfatul de cupru, salpetrul, boraxul, carbonatul de sodiu, sulful, mercurul, etc. Împotriva muşcăturii de şarpe se administra un extract de planta Sarpagantha, identificată ca Rauwolfia serpentina. La Muzeul medicinei şi farmaciei din Delhi se află un recipient întrebuinţat de vechii indieni pentru „distilarea” mercurului –folosit intern ca afrodisiac şi extern în bolile de piele.

Istoria medicinei (IV) – Medicina ebraică

În Charakasamhita se precizează că orice promovează longevitatea, sănătatea, vitalitatea, memoria poartă numele de alchimie (rasayana). Aşa se explică faptul că dezvoltarea chimiei (alchimiei) în India a determinat bogăţia şi varietatea remediilor întrebuinţate în terapie. În textul atribuit lui Susruta se menţionează şi formule galenice care se utilizau în terapeutica vechilor indieni, precum infuziile, maceratele şi decocturile, preparate sub formă de pilule, colir, unguent şi lichide folosite ca loţiuni pentru ochi, clisme sau linimente. Terapia recomandată de Susruta pentru tratarea tuberculozei pulmonare poate fi comparată cu cea a fiziologilor de acum 100 de ani. El recomanda băi, stropiri, masaje, o dietă care devenea treptat mai strictă, lapte şi struguri, plante care stimulau apetitul, digestive şi laxative, substanţe febrifuge, o dietă foarte variată pe bază de carne, vin din viţa de vie şi alcoolul lui şi, în sfârşit, odihnă în adăposturi ale regiunilor foarte înalte.

Chirurgia indiană este cea mai avansată din lumea antică. Se descriu amigdalectomii, operaţii de cataractă, laparatomii, litotimii, suturi intestinale, amputaţii, dar mai ales plastii de nas şi urechi, operaţii de buză de iepure, extirparea tumorilor, etc. Grija cu totul deosebită a indienilor pentru igienă şi curăţenia corporală a devenit chiar proverbială. Baia zilnică şi „peria” de dinţi sunt considerate invenţii indiene. Indienii se îmbăiau zilnic, îşi schimbau lenjeria zilnic şi se spălau pe mâini înaintea fiecărei mese. Mâncarea rămasă o aruncau, nu se servea de două ori în aceeaşi farfurie şi după fiecare masă se spălau pe dinţi cu „peria” ce era de fapt o bucată de scoarţă moale de copac. Dr. Iosa Lotrean, dermatolog Este autor a 25 lucrări de specialitate. Acest foileton reprezintă o parte din cartea sa ”Istoria medicinei în Banat”, apărută la editura ”Libertatea” din Panciova, 2013