Îmbrăcatul de duminică

May 02, 2019

Povestirile Mariei Păuței-Gașpăr se înscriu în aceeași zonă tematică descrisă de Ion Bălan și Simion Drăguța, respectiv în universul țăranului de la codru. Note sociale, dar și note de morală tradițională stau, deseori, la originea multor drame omenești din acest spațiu.

Spre deosebire de cei doi, povestirile Mariei Păuței-Gașpăr, în marea lor majoritate, sunt "documente autentice" ale unor obiceiuri și moravuri tradiționale, trecute însă în registrul ficțiunii. Autoarea știe foarte bine să insufle, atât personajelor, cât și atmosferei generale pe care o prezintă,"o notă de lirism, din care răzbate nostalgia după vremurile apuse. Culoarea locală din aceste povestiri, numele personajelor și al toponimelor specifice zonei, sugerează, prin calitățile narative ale autoarei, o lume în stingere față de care autoarea nutrește o mare pasiune. Prin darul ei de povestitoare, Maria Păuța-Gașpăr reușește să salveze o bună parte din specificul acestei lumi, lăsând  generațiilor viitoare o adevărată radiografie a satului și oamenilor care se nasc, cresc, iubesc, trăiesc și mor între Valea Răgetului și Căraș.

S.Lăzăreanu

I

 

Vântul călduţ vine dinspre pădure răspândind mireasmă dulce. Soarele, ca un copil ştrengar, stă cocoţat printre crengile pomilor. În sat se simte că−i sărbătoare. Străzile sunt măturate, geamurile deschise. La Stipineşti, curtea şi grădiniţa zâmbesc. Busuiocul din grădină face cu ochiul.

Uşa de la stradă−i deschisă. Înăuntru se vede o măsuţă împrejmuită de câteva scaune. Faţa de masă−i albă cu colţişoare de dantelă. Pereţii proaspăt văruiţi.

Femeile sunt ocupate cu pregătirea prânzului.

− Dido, întreabă Răveca – să pun masa? Vine Ion, dar şi tuţu soseşte de la biserică?

− Prânzu−i gata, fată! Îl las să se răcească şi să−l tămâiez.

Floarea scormonii în cuptorul mare de pământ, ia într−un ciob de oală de lut cărbuni înroşiţi, presară cu fărâme de tămâie, înconjură mâncarea cu mâna, şoptind cuvinte de−abia auzite: „Dumnezeu să−i primească mâncarea asta mamei, lui tata, lui Ion, lui Gheorghe, lui Vasile, Mariei… cu toţi copiii decedaţi ai ei – să le fie înaintea sufletului!”

Vorbeşte şi oftează. Un oftat adânc ieşit din interior. Maica Giula şi taica Petru au venit anume de pe Valea Răgetului, de la odaie, pentru prinsul în joc al Răchilei. Ei nu merg la joc, dar trăiesc în sine marea bucurie că au ajuns să−şi vadă strănepoata mare.

Taica Petru e la taifas cu vârstnicii la givanul din colţ. Aici, fiecare îşi spune părerile, grijile, ofurile.

Maica stă pe un scăunel cu trei picioare în mijlocul ogrăzii. Taie urzici pentru boboceii de raţă. Stă cu ochii pe orătănii. Vede cum se umflă curcanul în pene, pe căţelul Corbea jucându−se cu o pană, trofeu dobândit din coada cocoşului. Stă pe spate cu toate cele patru labe−n sus, mârâie, o prinde cu dinţişorii−i de sidef. Răchila e sus, în cameră cu gândurile−i tinereşti. Închide obloanele să fie răcoare.

Ion este în stradă nu departe de casă la încrucişarea de drumuri unde se găseşte fântâna cu cumpănă stând ca un cocostârc uriaş într−un picior. În acel loc viran e cu fiul său, Meilă şi cu mânzul Noni la alergat. Aşa fac oamenii cu mânjii ieşiţi din iarnă înainte de a−i lăsa liberi să zben− guie în voia lor după trăsură. Îi obişnuiesc cu hamul. În felul acesta Ion îl protejează, îl pregăteşte pe Noni pentru corvoada de mai târziu.

Îl leagă cu o sfoară mai lungă de căpăstru, Ion se pune− n centru şi dă drumul sforii. Mânzul joacă în jurul său, iar lui Ion îi joacă ochii de bucurie văzându−l alergând, semn că mânzu−i sănătos. Părul lui neted, lucios, ţesălat cu migală sclipeşte la soare. Pare oglindă alergătoare în care se reflectă razele de lumină.

Mama Maria, vecina din colţ, a venit să ia apă proaspătă pentru prânz. Nu−şi poate lua ochii de la Noni.

− Ioane, mânzul tău e atât de frumos!

În ochii lui Ion se aprinde o steluţă sclipitoare. Surâde mulţumit că truda lui nu e zadarnică.

Copiii de la „poarcă” s−au oprit şi ei din joacă să−l admire pe Noni. Ochii lor se aprind de plăcere.

Se aude dangătul prelung al clopotului bisericii, ca o rugăciune, ca un cântec tărăgănat scos din adâncul unui suflet de om necăjit. E vremea prânzului. La auzul clopotului, Ion, cu o smucitură de sfoară, a oprit joaca.

− Gata, Meilă, mergem!

A adunat sfoara după mână, l−a tras pe Noni aproape.

Acesta nu păşea, ci juca alături de Ion.

Trecând pe lângă givan, zecile de ochi au stat pironite asupra mânzului. Au lăsat poveştile pe mai târziu.

Ion îl strânge de zăbală ca Noni să−şi arate măiestria. Mânzul joacă pe loc, sare pe picioarele dindărăt, încât toţi îl privesc, care cu admiraţie sau cu invidie, după cum e omul.

Ion l−a condus până în faţa porţii apoi i−a dat drumul în curte. Noni a zbughit−o ca glonţul. Orătăniile au dat bir cu fugiţii. Pisoiul Motănel era tolănit ceva mai la o parte, bucurându−se de soarele binefăcător. S−a ridicat, şi− a zburlit blana mătăsoasă pe care tocmai o pieptenase frumos. Scos din tact, a miorlăit prelung în semn de protest. Numai Corbea a preluat jocul, alergând alături de Noni.

Riturile de trecere prezente în folclorul românesc

Ion cu Meilă, în urma lor şi taica, au intrat în casă.

S−au adunat cu toţii. A ajuns şi bunu Gheorghe de la biserică. Intrând pe uşă, a adus cu sine, depunând în sufletele celor prezenţi, ceva din liniştea lăcaşurilor sfinte. Îi sărutară mâna şi se aşezară cu toţi la masă. Taica zise „Tatăl nostru”, îşi făcură semnul crucii, apoi unicul zgomot era cel al lingurilor şi farfuriilor.

 

II

 

Prin obloane, pe podea se proiectează linii de lumină. Soarele doreşte să intre, să vadă măcar cu un singur ochi cum se împodobeşte Răchila la zi de sărbătoare. Nu îi este permis, cum nu este permis nici unui bărbat să intre înăuntru.

În tocul uşii stă buna Floarea. I−a rămas numai numele frumos. Ea s−a ofilit ca un măr răscopt. Cutele feţii frumos arcuite cândva, s−au adâncit. A spetit−o povara vieţii. Picioarele o dor din încheieturi.

Maica Giula, soacra ei, şi−a lăsat odihna de duminică după masă, numai să asiste la această ceremonie.

− Eh, − oftă maica − pe vremea mea eram mereu grăbită. Roşie−n faţă, numai o apă, le făceam pe toate la repezeală

Fuga, fuga s−ajung să fac tot. Deseori îmi luam apă şi o linguriţă de miere−n gură şi−i fericeam pe cei din câmp.

Acolo, se ştie: îţi porţi vârsta, şti de odihnă, de mâncare… Acasă, nici tu odihnă, iar de mâncat îţi ei un colţ de mălai la brâu şi−l ronţăi în timp ce te−nvârţi ca un fus într−o mână harnică, de la grajd la coteţe şi toate le faci pe fugă. Hei, hei, hei! – suspină cu nostalgie maica Giula. De toate îmi amintesc şi parcă aş zice că pe vremea mea era altfel, fetele mele, altă rânduială?!

− Da! Ştim! Era mai bine, muică! – încuviinţă uiniţa Leana, sora lui Ion şi fiica Floarei – era mai bine, că erai tânără. Viaţa ţi se părea o glumă. Răchila, când îmbătrâneşte, va zice nepoţilor ei tot vorba asta.

− Aşa−i, maichii, chiar aşa cum zici tu! – şi oftă adânc. Răchila stă cocoţată sus, pe scaun.

− Fata mea, stai cu uiniţa, aşa! Întoarce−te roată să vedem cum stau poalele! Te împodobim în aşa fel să întoarcă cu toţi capul după tine. Dido – se adresează mamei – ado cotrinţa.

Floarea se întinge şi de pe patul înalt, plin cu perne, împodobit cu chilim înflorat, sub care, în partea de jos, fac cu ochiii colţişoare de dantelă, ia cotrinţa şi o plimbă prin faţa femeilor. Cotrinţa, precum e tot completul – şorţul şi bluza, este din atlas crem, brodată bogat de jur împrejur cu un motiv floral. Toate o privesc cu admiraţie.

− De unde aţi mai scos mustra, maichii!? – se interesa maica Giula.

− Din Iertof, muică – răspunde Răveca, mama Răchilei, că de acolo se aduc toate modele!

− La nimeni n−am văzut parta asta! – îşi dădu părerea uiniţa. – Nimeni azi nu va fi mai frumoasă ca fata lui Ion Stepăn! Aşa! Acum, şorţul! − Îl preia din mâna Floarei, îl ridică în dreptul ochilor şi−l admiră zgomotos. − O, fată, cât e de frumos! Şi culoarea crem îţi vine bine... Acum, ado bluza!

Bluza are guler bogat în volane de dantelă cumpărată, subţire ca firul de păianjen. Mânecile sunt toate din dan telă, numai jos, la încheietura mâinii uşor încreţite cu pospoal de atlas crem.

Şorţul are aceleaşi volane dantelate.

− Cât de frumos miroase după fata mea! Ţi−ai pus busuioc la brâu?

Răchila o priveşte galeş cu ochii ei ca două focuri jucăuşe.

− Uiniţă, cum de le şti tu pe toate?

− E, fata mea, am şi eu ani destui. N−am făcut degeaba atâta vreme umbră pământului... Acum, încet dă−te jos... Dă−mi mâna... Aşa! Ia−ţi pantofii şi întoarcete încet... Du− te până la uşă! Aşa! Vino îndărăt. Capul sus! – comandă ca un general de armată – Eu trebuie să văd întâi şi apoi tu! Aşa! – face uiniţa cu o strălucire pe chip semn că−i mulţumită cu ceea ce vede. Se întoarce înspre Răveca.

− Soruică, e bine? Muică, îţi place? După un timp, ajunge şi răspunsul:

− Ce−i frumos şi lui Dumnezeu îi place, fetele mele! – spune maica Giula.

− Acum, dido, caută o năframă s−o pieptenăm pe Chiluţa noastră!

I−au pus năframa după gât să nu se umple de păr pe haine. Buna a ţinut brenul în foc. Uiniţa l−a încercat pe hârtie şi când acesta s−a mai temperat, când hârtia nu mai înnegrea de arsoare, ci primea doar forma vălurită, l−a introdus de o parte şi de alta a capului, în păr.

− A ajuns la piele? Acela care vrea să fie frumos, rabdă! – spune uiniţa, ea fiind o femeie ale cărei mâini merg repede, dar tot aşa sau şi mai abitir îi merge gura, ca roata morii.

Părul Răchilei e negru. Îi cade pe umeri în jos de−i atinge mijlocul. Este un păr fin, subţirel, mătăsos. Când tragi cu pieptenul sar scântei.

Tot uiniţa i−a aranjat părul încreţit peste urechi şi apoi i−a împletit o coadă groasă pe care a prins−o în arnoriţe, împletindu−i un conci de toată frumuseţea. Terminând, făcu doi−trei paşi îndărăt s−o admire mai bine.

− Ptiu, să nu te deochi, dar frumoasă te făcuşi! Dacă o trece vreun înger prin preajmă, zău că−i vei fura şi lui inima. Arăţi ca o zână frumoasă din poveştile maicăi Lina, Dumnezeu s−o ierte, acolo unde−o fi, că frumoase poveşti ştia.

− E, doda Lina, ca ea mai rar! – se auzi vocea nostalgică a maicăi Giula.

− Dido, ado podoaba cea mai de preţ. Ado galbenii din ladă!

Floarea dispăru şi nu după mult timp veni cu două salbe: una mare din aur gros împletit, alta mai mică din catifea neagră. Le aduse pe sus, ţinându−le pe mână, parcă îi era frică să nu li se întâmple ceva.

Surplusul muncii lor, oamenii îl transformau în aur nefiind siguri de vremurile schimbătoare ale prezentului. La salbele acestea au ostenit mai multe generaţii – astfel strămoşii îngrijeau de strănepoţi predându−le avutul, agoniseala.

Când Răchila a văzut galbenii, i s−au aprins ochii de bucurie.

Şi−o exprimă făţiş:

− Îmi daţi galbenii? – în voce se simţea şi întrebare şi admiraţie.

− Ţi−i dăm, fiică! N−o să−i purtăm noi! – încuviinţă Răveca. – A trecut vremea a noastră! – şi face a lehamete cu mâna.

I−a preluat uiniţa.

− Aşa! – face, legându−i întâi pe cei mici, în total de doisprezece, şi apoi salba la care sunt prinşi nouă galbeni mari cu chipul împăratului Franţ Iosif pe ei. La orice mişcare a Răchilei, ei se anunţă: cling, cling!

Uiniţa şugubaţă, făcând cu ochiul celorlalte, o întreba:

− Acum, că te−am împodobit şi−ţi place, vrei, rogu−te, să ne spui şi nouă pe cine ai tu, fată−n drag?

Răchila nu se aşteptă la această întrebare. Se făcu în obraji roşie ca floarea macului. Inima−i bătea să−i iese, îşi acoperi faţa cu palmele ca un copil mic când se ruşinează de ceva.

În locul ei, se anunţă mamă−sa.

− De cine să−i placă? De cine o are în drag, soruică!

− Mulţi o au în drag, soră.

− Vom găsi noi pe cel mai potrivit – zise Răveca, dorind să se ştie că e fata ei şi ea trebuie să decidă. Dacă a ştiut s−o crească, va şti şi s−o mărite.

Leana se făcu că nu bagă în seamă cuvintele cumnatei.

− Răchilă, fată, acu−i acu! Ai fost fată fără griji. De aici înainte, ţine minte, fiecare pas, fiecare privire îţi este măsurată. Nu de ai tăi. De gura satului! Fereşte−te, să nu intri între colţii ei că te sfâşie de nu eşti în stare să te mai aduni de jos. Capul sus şi fii mândră că eşti fata Stipineştilor. Acuş vine moş Vichentă cu taraful. Dar, de ce nu−s încă o dată tânără că aş şti cum m−aş petrece. Tot în joc şi în cântec, că−i scurtă tinereţea. Ea e doar fără griji. În rest, lucrezi până nu mai poţi! – spune uiniţa Leana cu multă tristeţe−n glas.

Maica Giula se ridică binişor şi pleacă încet, şchiopătând. Se duce în camera de alături şi vine cu o oglindă de mână.

− Iacă, fată! Să−ţi priveşti chipul!

Răchila luă oglinda, se privi în faţă, o puse apoi în dosul capului şi în oglinda mare îşi admira conciul.

− Tii, măicuţă, oare asta−s eu?! Nu−s fata cu codiţele pe spate. Acuma am conci, dar la suflet nu m−am schimbat. Am rămas aceeaşi ca înainte. Seamăn mai mult cu mama decât cu Răchila de înainte. Conciul mă face să arăt mai altfel.

− Mai coaptă, mai cuminte! – strigă uiniţa din pridvor.

− Mamă, pune−mi busuiocu−n conci. Aşa! Să−i simt mirosul.

Răchila se întinde şi le sărută pe toate femeile.

− Ho, că ţi se subţie buzele de atâta ţucat. Află vreun june, nu ne−ai găsit pe noi, nişte babe! – conchide uiniţa şi toate râd voioase.

Maria Păuța-Gașpăr

Din cartea ”Valea Răgetului”, Editura Comunității Românilor din Serbia, 2006

Foto: taracalatei.ro