Panteismul

Sep 13, 2019

kam1a.jpg

Panteismul e doctrina care învaţă că Universul e însuşi Dumnezeu. Ea răspunde la problema cunoaşterii lumii prin o greşală primordială: amestecarea substanţei dumnezeeşti cu materia.


Panteismul atribuie materiei diferite forţe care lucrează necontenit aranjând forma materiei, transformându-se în continuu. Universul nu-i în funcţie de finalism, ci în evoluţie. Ideea de Dumnezeu se confundă cu materia. Greşeala enormă ce-o fac panteiştii constă în aceea că atribuie materiei o forţă extraordinar de mare, care lucrează necontenit şi care la un moment dat ia forma perfecţiunii însăşi. Noi ştim că Universul e o creaţie a lui Dumnezeu. Ştim că ideea de bine, adevăr şi frumos rezidă în creaturile Domnului. Raţiunea supremă a lumii, Dumnezeu, conduce întreaga lume. Panteismul e o rămăşiţă păgână. Păgânii au îndumnezeit natura — ei n-au cunoscut pe Dumnezeu decât în raport cu fenomenele naturii. Materiei i s-a dat un rol proponderant, de aci eliminarea Dumnezeului personal şi credinţa că Universul s-a creat singur. Materia dezvoltându-se necontenit a dat naştere mai multor fiinţe care treptat iarăşi s-au reîntors în substanţa primordială. Panteismul e greşit din mai multe puncte de vedere. Noi întrebăm ce e materia? Cine conduce forţa invizibilă a materiei? Care sunt cauzele eficiente ale lumii? Cum au luat naştere fiinţele din materie? Iată atâtea întrebări la care panteiştii nu pot răspunde. Dacă lumea e Dumnezeu, atunci de ce mai vorbim despre Dumnezeu? Noi nu putem vedea în fiecare părticică a materiei un Dumnezeu, am avea atâtea contraziceri. Materia unii o cred existând din eternitate, noi vedem însă clar că tot ce-i azi pe pământ e alcătuit în timp şi e trecător. Ceea ce e azi, mâine dispare. Şi aceasta ne-o dovedeşte şi Geologia. O mulţime de animale de dimensiuni şi mărimi diferite care au existat azi nu mai sunt. Multe palate şi clădiri monumentale, nu sunt decât ruini, numai Dumnezeu există din eternitate, toate celelalte sunt schimbătoare. Dumnezeu e unul în fiinţă şi neîmpăţit, tot ce e divizibil nu poate fi perfect. Lumea e alcătuită din o infinitate de părticele, pe care Dumnezeu le-a orânduit după planul Său divin. Şi iată încă ceva ce dovedeşte slăbiciunile panteiştilor. Vedem o luptă continuă în Univers. Diferitele specii se războiesc între ele sau cele inferioare sunt nimicite de cele superioare, şi aceste din urmă ele între ele se nimicesc. Închipuiţi-vă că-n toate acestea e Dumnezeu — ar urma să se războiască! Nu-i o absurditate? Lumea materială e lumea vizibilă, ea e formată din materie, care e inertă, numai prin anumite cauze speciale — „forţă" poate să lucreze. Viaţa omului e dată şi ea de Dumnezeu, omul pe lângă viaţa materială trăieşte o viaţă sufletească. Viaţa sufletească ne arată şi mai bine puterea creaţiunii divine. Panteismul nimiceşte concepţia creaţiunii creştine, după care Dumnezeu din nemărginita Sa bunătate a creat lumea vizibilă şi nevizibilă, iar pe om 1-a creat după „chipul şi asemănarea Sa" din nimic. Omul e opera Lui Dumnezeu, de aceea el caută să-L preamărească pe Creatorul.... Panteismul nimiceşte şi libertatea; dacă nu există un Dumnezeu personal, ci noi suntem dezvoltarea substanţei nemărginite atunci ce ne rămâne din libertate? Tot ce fac, tot ce gândesc e o dezvoltare a substanţei aceleia nemărginite şi a spiritului universal? Omul e ca o frunză care pluteşte deasupra apei...

space.jpg

„Fiinţa universală a panteiştilor trebuie de asemenea să mai fie considerată ca un monstru moral. Ea este ceea ce voieşte în toate cele voite, cea activă în toate acţiunile. Aşadar toate crimele, trivialităţile şi infamiile lumii întregi i se datoresc ei. Ea a comis prin Cain fratricidul, prin Nero matricidul, prin Sibariţi cele mai îngrozitoare desfrâuri; tot ea într-un individ este seducătorul sau vagabondul, într-altul este femeia pierdută, într-altul sperjurul, ipocritul, trădătorul etc. Şi tot panteiştii mai pretind că conştiinţa umanităţii cu aceste fiinţe este pentru noi un izvor religios! Câte contraziceri şi în această fiinţă universală! Trebuie să ne-o închipuim peste măsură de perfectă şi de puternică. Ei trebuie să-i datorăm toată măreţia, frumuseţea şi finalitatea din lumea aceasta, toate legile minunate şi unitare ale universului, toată viaţa sufletească şi aspiraţiunile omenirii. Dar ce întâmpinăm în realitate? Tot aceeaşi fiinţă apare când sub forma de idiot sau de nebun primejdios şi ţinut în observare, când sub forma vrednică de admirat a unui geniu de primul rang; uneori se prezintă în forma venerabilă de sfânt, alteori vrednică de dispreţ şi de pedeapsă în ipostaza tâlharului, a omului desfrânat sau a beţivului incorigibil. Când e fetişistă adoră un trunchiu de arbore şi e politeistă, iar când e monoteistă condamnă fetişismul şi politeismul ca o prostie şi un viciu detestabil. Asemenea lui Saturn îşi înghite proprii săi copii când loveşte într-ânşii, sau mai bine zis în sine însuşi, în formă de fulger şi când în formă de fluviu revoltat îi îngroapă în valurile sale proprii. Dar am insistat îndeajuns asupra aberaţiunilor panteiste. Rămâne numai să atragem atenţia asupra faptului că din punctul de vedere panteist, nu poate fi vorba nici de libertate, nici de responsabilitate morală. Căci în om acţionează aceleaşi forţe ca în tot cursul naturii; dar aci domnesc legi inflexibile, invariabile. Omul nu este mai liber decât un animal sau decât o maşină cu aburi mai complicată. Astfel se sapă terenul oricărei aspiraţiuni şi responsabilităţi morale. Ne apropiem deci de concluzie: panteismul e tot atât de puţin în stare să rezolve într-un chip mai satisfăcător problemele universului ca şi materialismul! Nimicirea libertăţii face ca omul să nu fie responsabil de faptele ce le săvârşeşte — nici fapta rea nu va fi pedepsită, nici cea bună apreciată. Doctrina Panteismului omoară religia şi nimiceşte virtuţile umane. Religia creştină cu principiile ei frumoase ce ar deveni? Iubirea faţă de Dumnezeu şi deaproapele nostru ar fi nebăgată în seamă. Dar să nu disperăm! Panteismul începe să fie lăsat la o parte ca şi materialismul, omul s-a convins că aci sunt o mulţime de contradicţii şi că tot doctrina lui Iisus Christos rămâne unica doctrină universală şi pe deplin acceptabilă în lumea întreagă!

Constantin Rudnean Foaia Diecezeană, nr.34/1930

 

Articole similare selectate pentru tine