Secera celui ce șade pe nor

Nov 07, 2019

*“Şi am privit şi iată un nor alb şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur şi în mână seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas mare Celui ce şedea pe nor: Trimite secera şi seceră, pentru că a venit ceasul de secerat, fiindcă s-a copt secerişul pământului. Şi Cel ce şedea pe nor a aruncat pe pământ secera Lui şi pământul a fost secerat” (Apocalipsă  14,14-16).*

Una dintre cele mai impresionante icoane împărăteşti “nefăcute de mână” şi rânduite de Dumnezeu spre închinare şi contemplare, de pe iconostasul sfintei Apocalipse a sfântului Ioan Teologul, este şi cea conturată şi înrămată de cele trei versete inspirate de mai sus, asupra cărora dorim să ne oprim puţin în cele ce urmează, cu şi spre luare-aminte. 
Această descoperire înserată în cap. 14 al Apocalipsei urmează glasului ceresc auzit şi înregistrat de sfântul Ioan: “Ferice de morţii care mor în Domnul !” (v. 13) şi precede imaginea îngerului trimis din cer pentru “culesul viei pământului” (v. 19). 
Cel ce şade pe nor alb nu este altcineva decât Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dreptul Judecător. El este “Domnul secerişului” (Matei 9,38; Luca 10,2) care a rostit şi a tâlcuit minunata pildă despre grâul şi neghina din ţarină (Matei 13, 24-30, 36-43) şi Cel ce a zis la fântâna lui Iacob către sfinţii Săi ucenici şi apostoli: “Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe, gata pentru seceriş” (Ioan 4, 35). Cel ce şade pe nor alb este Unul şi acelaşi cu Cel ce şade de-a dreapta Tatălui, aşa cum a fost văzut mai întâi de către sfântul arhidiacon şi întâiul mucenic Ştefan (Faptele Apostolilor 7,56) şi cu Cel ce vine pe norii cerului (Apocalipsă 1,7).
Norul alb din descoperirea sfântului Ioan este acelaşi cu norul de pe Tabor, cu norul de la Înălţarea Domnului şi cu norul Parusiei, corespunzând “holdelor albe”. Cununa de aur este semnul demnităţii împărăteşti a Mântuitorului Iisus Hristos, care, în cea dintâi descoperire din insula Patmos, este văzut încins cu un brâu de aur (Apocalipsă 1,13). Secera la rândul ei este semnul înfricoşatei Judecăţi de Apoi, la fel ca şi lopata văzută şi vestită de către sfântul Ioan Botezătorul, în mâna Celui ce “va curăţi aria Sa şi îşi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava – şi neghina – o va arde în foc nestins.” (Matei 3,12). 
Neîndoielnic, vrem sau nu vrem, credem sau nu credem, ne place sau nu ne place, omenirea şi lumea, Biserica şi creştinătatea, cu toţii laolaltă şi fiecare în parte, stăm nu atât sub semnul anticei săbii a lui Damocles, cât mai ales sub însemnul eshatologic al “secerii Celui ce şade pe nor”, îndreptându-ne implacabil înspre “ceasul şi ziua şi luna şi anul acela” (cf. Apocalipsă 9,15), despre care “nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24,36). Trimiterea şi aruncarea pe pământ a secerii Celui ce şade pe nor, corespunde, fără îndoială, “ceasului încercării, care are să vină peste lumea întreagă” (Apocalipsă 3,10), după cum spune Duhul lui Dumnezeu prin sfântul Ioan Evanghelistul către îngerul Bisericii din Filadelfia, precum şi “ceasului de pe urmă” (I Ioan 2,18), în legătură cu care acelaşi sfânt Ioan îşi înştiinţează pe fiii săi duhovniceşti, în Întâia Epistolă Sobornicească a sa. 
Ne este destul “să privim”, precum sfântul Ioan Teologul, în noi şi în jurul nostru, înspre adâncurile Scripturii şi apoi înspre înaltul cerului, ca să zărim şi să contemplăm prin credinţa creştină “norul alb” şi pe Cel ce şade pe el cu cunună de aur pe cap, iar în mână având secera Judecăţii cea prea ascuţită, învăluită în lumina necreată a dreptăţii, iubirii şi milei dumnezeieşti. Oricând, în orice clipă sau moment, în orice ceas sau zi, în orice lună sau an, aceasta poate fi trimisă şi aruncată pe pământ ! Fără îndoială, doar mijlocirile Maicii Domnului, dimpreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor şi cu lacrimile de umilinţă ale tuturor rugătorilor, au oprit până acum şi întârzie în momentul de faţă, amânând, dar nicidecum excluzând, trimiterea şi aruncarea secerii Fiului Omului pe pământ întru strălucirea şi deodată cu străluminarea fulgerului Parusiei (Matei 24,27). 
“Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul !” (Apocalipsă 6,6), spune glasul ceresc care vorbeşte odată cu ruperea de către Mielul lui Dumnezeu a celei de-a treia peceţi a Cărţii Sfinte, “untdelemnul” – credem noi – pentru a fi totdeauna îndeajuns vaselor şi candelelor fecioarelor înţelepte, ieşite şi pregătite pentru întâmpinarea Mirelui (Matei 25,4), iar “vinul” pentru a sluji Cinei celei de Taină a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii “până când va veni” El (I Corinteni 11,26).  Într-armându-ne cu acest “untdelemn” duhovnicesc şi hrănindu-ne, ca merinde pentru viaţa veşnică, cu Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, să nădăjduim cu toţii, atrăgând asupra noastră mai mult lumina milei şi iubirii “secerii” dumnezeieşti, decât durerea ascuţişului dreptăţii ei... !

† Daniil Partoşanu Din cartea, “Cărţile ce s-ar fi scris”, 2002