Ştima apei – divinitatea apelor dulci

Nov 27, 2019

În miturile cosmogonice stră-române elementul apei este omniprezent, la fel ca în mitologiile tuturor popoarelor arhaice ale lumii. Prezenţa şi simbolistica apei în tradiţiile, basmele şi spiritualitatea românească este surprinzătoare prin definiţie, plină de semnificaţii şi personaje proprii din panteonul credinţelor populare autohtone.

Ştima apei este, în mitologia românească, o divinitate primitivă a apelor dulci, de bunăvoinţa căreia depinde stabilitatea acvatică – ea putând provoca deopotrivă inundaţiile mari ca şi seceta. Numită în Bucovina “Femeia Gârlei”, iar în Munţii Apuseni “Vâlva Apei”, ea poate lua înfăţişarea unei femei cu părul lung şi ochi ademenitori, care îi atrage pe flăcăi spre a-i îneca, scrie romania-misterioasa.blogspot.com. Este de la sine înţeles că, în cea mai mare parte, mitofolclorul românesc provine din cel al geto-dacilor, care, la rândul lor, aveau destule credinţe comune cu celelalte popoare europene. Aşa se întâmplă şi cu Zânele Apelor, ale căror imagini au fost transmise din Antichitate. Una dintre divinităţile care patronau apele la geto-daci va fi fost HI E RO STOMA ”Cea care ocroteşte (stăpâneşte) Apele”.

Aceeaşi denumire o purta şi principala gură de vărsare a Dunării în Mare, pe care însă grecii o înţelegeau ca Hiero Stoma ”Gura Sacră”. Din RO STOMA vine şi zâna zisă Ştima Apelor în legendele româneşti. În credinţele poporului nostru, fiecare apă are câte o ştimă. Ea apare ca o femeie neînchipuit de frumoasă, sălbatică, albă, cu părul verde-albăstrui, lung până la călcâie. Când stă în apă, este jumătate femeie, jumătate peşte. Din când în când, câte o Ştimă, supărată pe pământeni, iese din râu sau din lac, cu apa după ea, şi pleacă peste câmpuri şi lunci, inundând totul în cale şi înecând oameni şi animale. După ce îşi mai astâmpără mânia, Ştima se întoarce la matcă sau se aşează în iazuri. Pe vreme de secetă, când apele scad şi Ştimele se ascund în adâncuri, ferindu-se de vipie, ele scot capul din apă, la miezul nopţii, şi cer cap de om, strigând: ”Ceasul a sosit, / Omul n-a venit.” Atunci, oriunde ar fi, cel sortit să se înece lasă totul si porneşte drept la apa în care stă Ştima şi se scufundă în adâncuri. Dacă e oprit de cineva, el se zbate, se smulge şi fuge. Iar dacă totuşi este împiedicat de oameni, cel predestinat se roagă să-şi ude măcar picioarele. Şi cum atinge apa, cum moare. Legendele cu aceste Zâne sunt încă vii în România, de pildă în satele din lunca Ialomiţei. Zâne ale Apelor au fost semnalate la suprafaţa şi pe mălurile celebrului lac Sfânta Ana. Ştimelor noastre le corespundeau în mitologia greco-romană Naiadele, nimfe ale apelor dulci. Apele peste care domneau Naiadele erau presupuse a fi deţinătoare de puteri inspiraţionale, medicinale sau profetice. Naidadele guvernau peste râuri, şuvoaie, pâraie, izvoare, fântâni, lacuri, heleştee, iazuri şi mlaştini, şi erau imaginate cam ca Zânele acvatice din folclorul românesc. În mitologia germană şi scandinavă, acestora le corespund Ondinele, fecioare frumoase, cu păr verde-albăstrui, care trăiesc în apă. Ele sunt uneori binevoitoare, alteori crude. Le place să atragă pescari sau tineri chipeşi, care se află în preajma lacului, îi răpesc şi îi duc în adânc, unde se află şi palatul lor de cleştar şi unde zilele trec iute ca nişte clipe. În mitologia rusă, precum şi a altor popoare slave, Rusalka este un duh al apei, provenind de obicei dintr-o fecioară înecată. Rusalcele pot fi văzute la suprafaţa apei în nopţile cu Lună. Au pielea alb-albăstruie, părul bălai, strălucitor şi lung, până la pământ, iar veşmintele albe, lungi. Ele sunt când paşnice, când agresive, se leagănă în copaci, fură copiii mamelor, atacă femeile însărcinate şi provoacă vise de groază. Întorcându-ne în România, vom întâlni şi Zâne ale Mărilor, pe care românii le numesc faraoance sau, mai straniu, faraoni! Au trupurile jumătate de femeie, jumătate de peste. Ele stau toată săptămâna în adâncuri, cât se frământă Marea, iar duminica ies la suprafaţă. În acel loc se fac trei dungi: una albastră, alta galbenă şi alta roşie. Faraoancele se ţin de mâini şi cântă foarte frumos, fermecându-i pe cei ce le aud. Ies pe ţărmul Mării numai primăvara şi vara. Ele nu doresc să fie zărite de ochi de pământean şi, de aceea, când simt că se apropie pas de muritor, se aruncă în valuri, uitând deseori pe ţărm scoici, ghiocuri şi pietre scumpe. Faraoancele noastre seamănă mult cu Sirenele vechilor greci. Acestea îi fermecau pe marinarii din apropiere, cu cântecele lor fermecate, făcându-i să se lovească cu navele de stânci şi să se înece.

În mitofolclorul românesc se mai spune că Ştimele sau Faraoancele au palate de cleştar în adâncuri, unde se drăgostesc cu flăcăii înecaţi. Unii dintre ei rămân mai multă vreme acolo, dar alţii, care au sufletul curat, reuşesc prin rugăciunile rudelor şi prietenilor să fugă şi să ajungă în cer. Cei rămaşi în apă îşi fac locuinţe frumoase acolo, în adâncuri, unde gătesc la foc, pentru că apa nu poate stinge focul lor. Ei sunt numiţi Cei-din-Baltă ori Cei-din-Apă. Ştimele, Faraoancele şi Cei-din-Apă au mulţi slujitori, dar nimeni nu îi poate cunoaşte, fiindcă au forme pe care ochiul omenesc încă nu le-a văzut. Ei îi pândesc pe oameni şi corăbiile sau bărcile lor şi încearcă să le facă rău, ba chiar să-i omoare. Dau cârcei înotătorilor şi tot ei găuresc fundul corăbiilor de pe mare şi le scufundă. La scăldat, copiii ştiu că, dacă le intră apă în urechi şi aud un ţiuit, sunt semne că vor să-i ademenească duhurile rele din apă. Atunci, ei sar într-un picior şi, ţinând câte o pietricică în urechi, cântă:

Aurel, Păcurel, Scoate apa din urechi, Că ţi-oi da parale vechi, Să le pui la cheotori, Să le ai la sărbători. Nu mă scutura pe mine, Scutură-l pe Ăl-din-Baltă, Că-i mai mare Şi-i mai tare Cu patruzeci de picioare!