Ziua Națională a României prin vreme și vremuri

Dec 01, 2019

Alegerea zilei de 1 decembrie a făcut trimitere la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918.

Ziua națională a unui stat (deși sunt și țări care nu au o asemenea sărbătoare - de exemplu, Marea Britanie) reprezintă - sau așa ar trebui - un moment privilegiat, în care cetățenii să privească cu mândrie la evenimente istorice care au marcat evoluția respectivei națiuni. În funcție de contextul socio-politic, țările aleg date calendaristice care să stimuleze simțul civic și mândria de a fi parte a unui popor și a unei culturi, scrie publimix.ro. În 1990, după revoluția anticomunistă din 1989, Parlamentul dominat de Frontul Salvării Naționale (FSN) a refuzat propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 22 decembrie drept sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990, Legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949, privind declararea zilei de 23 august ca sărbătoare națională și a proclamat, în locul ei, ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională. Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a României. Legea, promulgată de președintele de atunci, Ion Iliescu, a avut în vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României, cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a zilei de 22 decembrie drept sărbătoare națională. Alba Iulia fusese aleasă de către Consiliul Național Român Central, care avea sediul la Arad, pentru a adăposti între zidurile ei pe reprezentanții românilor din Transilvania, din două motive istorice: la 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul își făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, cetatea fiind capitala domnitorului pe scurta perioadă cât a durat Unirea celor trei principate (Muntenia, Moldova și Transilvania); în 1784, pe același platou al Cetății, Horea și Cloșca erau trași pe roată, în urma condamnării lor. Adunarea de la Alba Iulia s-a ținut într-o atmosferă de sărbătoare. Au venit 1.228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 comitate românești, apoi episcopii, delegații consilierilor, ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare. Toate păturile sociale, toate interesele și toate ramurile de activitate românească erau reprezentate. Dar, pe lângă delegații oficiali, ceea ce dădea Adunării înfățișarea unui mare plebiscit popular, era afluența poporului. Din toate unghiurile țărilor române de peste Carpați, sosea poporul cu trenul, cu căruțele, călare, pe jos, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare a comunelor ori a ținuturilor, în cântări și plini de bucurie. Peste o sută de mii de oameni s-au adunat în această zi spre a fi de față la actul cel mai măreț al istoriei românilor. Spectacol simbolic și instructiv: cortegiile entuziaste ale românilor ce umpleau drumurile spre Alba Iulia se încrucișau cu coloanele armatei Mackensen care, umilite și descurajate, se scurgeau pe căile înfrângerii spre Germania. Mulțimea imensă urcă drumul spre Cetățuie printre șirurile de țărani români înveșmântați în sumanele de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul. Pe porțile cetățuii, despuiate de pajurile nemțești, fâlfâie Tricolorul român. Poporul trece pe sub poarta lui Mihai Viteazul și se adună pe Câmpul lui Horea. De pe opt tribune, cuvântătorii explică poporului măreția vremurilor pe care le trăiesc. În acest timp, în sala Cazinei militare, delegații țin adunarea. Au participat și delegații Bucovinei și Basarabiei, care au ținut să aducă salutul țărilor surori, intrate mai dinainte în marea familie a statului român. În mijlocul aprobărilor unanime și a unui entuziasm fără margini, Ștefan Cicio Pop arată împrejurările care au adus ziua de astăzi, Vasile Goldiș expune trecutul românilor de pretutindeni și argumentează necesitatea Unirii, iar Iuliu Maniu explică împrejurările în care se înfăptuiește aceasta. Socialistul Jumanca aduce adeziunea la Unire a muncitorimii române. Prima zi națională de 1 decembrie a avut parte de festivități care s-au desfășurat în 1990 la Alba Iulia.

Intrarea lui Carol în București, la 10 mai 1866

Ziua națională a României a fost marcată, între anii 1866 -1947, în data de 10 mai. Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a depus în ziua de 10 mai 1866 jurământul în fața Adunării Reprezentative a Principatelor Române Unite. În amintirea acestui eveniment, la 10 mai 1877, tot el a proclamat în fața parlamentului Independența de Stat a României. În data de 14 martie / 26 martie 1881, camerele reunite ale parlamentului au votat transformarea țării din principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 mai 1881 a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria țării. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat Legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de Ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu, în anul 1944.

Defilarea de la 23 August

Timp de patru decenii, 23 august a fost Ziua Națională a României, marcată prin parade și spectacole grandioase. La 23 august 1944, Regele Mihai lansează lovitura de stat împotriva guvernului Antonescu trecând de partea aliaților. La putere este înscăunat un guvern format de noua coaliție, Blocul Național Democratic, din care făceau parte țărăniștii, liberalii, social-democrații și comuniștii. Deși nu au jucat un rol important în acest eveniment, comuniștii s-au folosit de el ca element de propagandă. Astfel se vorbește despre insurecție armată, revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă. Manifestațiile contribuie la afirmarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, când pe stadioane se realizează programe speciale, defilări megalomane și petreceri muncitorești.