Politica agrară a Serbiei în tren greșit

Jan 06, 2020

Am avut miniştri care au propus şi adoptat strate-gii agrare, însă mai târziu, din cauza insucceselor, vinovăţia au aruncat-o pe seama poporului. Toate acestea reprezintă rezultatul tranziţi-ei, care se pare că este similară cu denumirea de tarapană.

Când intraţi într-un tren greşit, toate gările sunt greşite, spune o zicătoare, care foarte bine poate să descrie calea pe care merge agricultura noastră. Nimeni dintre cei vii nu poate să explice ce fel de politică agaraă avem noi sau ce fel de politică agrară se duce la noi. Avem latifundiari care cultivă zeci de mii de hectare de pământ arabil şi au în mâinile lor industria de procesare. Avem agricultori mari care cultivă în arendă mii de hectare, ocupându-se în general cu producţia vegetală. Avem ţărani care se ocupă cu fel de fel de producţii şi supravieţuiesc cu o văcuţă şi 10 de hectare de pământ. Avem sărăcie la sat care supraveţuieşte cu 10 de hectare şi avem gospodării de bătrâni care trăiesc de la arendă. În astfel de împrejurări este aproape imposibil să se introducă măsuri economice simple, dar şi subvenţii. Am avut miniştri care au adoptat strategii, însă mai târziu responsabilitatea din cauza insucceselor au pus-o pe seama poporului... Toate acestea reprezintă rezultatul tranziţiei care durează deja de 20 de ani şi care aseamănă foarte mult cu tarapana. Să clarificăm: agriculturii noastre îi lipsesc două lucruri – începutul şi sfârşitul. Începutul unei producţii organizate serios şi care se bazează pe cooperative şi cooperatori, care vor organiza agricultorii în baza interesele lor. Dacă se asociază serios 40.000 de gospodării agricole, numai la cumpărarea materialului de reproducţie şi prin apariţia comună pe piaţă, vor economisi cel puţin 20 la sută din mijloacele fi nanciare şi vor avea multe alte avantaje. Dacă Serbia ar fi dispus la începutul tranziţiei de un sistem de cooperativism, latifundiarii nicicând nu ar fi cumpărat niciun hectar de pămânat arabil, şi puţine sau mici ar fi fost şansele ca industria alimentară să ajungă în mâinile lor. În fine, există şi achiziţie serioasă şi sigură, în care achiziţionatorii şi agricultorii vor împărţi şi câştigul, şi pierderile. De ce nu dispunem de achiziţie adevărată? Din cauză că nu avem acei 40.000 de agricultori organizaţi, care i-ar fi convins pe achiziţionatori prin forţă, dacă nu se poate în alt mod, pe cale paşnică. Fără aceste două lucruri, legate unul de celălalt ca un lanţ, care nu există, avem aceea ce vedem în fi e-care zi. Abusrd lângă abusrd. Producţia vegetală s-a redus doar la producţia de porumb, iar zootehnia este învelită în ceaţa erorii şi în po-veşti despre expansiunea expotului în Europa şi Rusia. Însă, aceia care povestesc aceasta despre exportul nostru de carne, trebuie să ne explice un lucru simplu. Avem latifundiari care dispun de ferme şi abatoare, care cultivă zeci de mii de hectare şi nu sunt concurenţi nici pe piaţa europeană, dar nici pe piaţa rusă. Şi atunci se pune întrebarea: cum va fi concurent agricultorul care dispune de zece hectare sau de 20 de hectare? Concurent poate fi numai dacă cei 40.000 de fermieri se ocupă, prin cooprare, cu o producţie de porcine şi dacă dispun de plasare sigură, adică de achiziţie sigură, la preţuri corecte şi transparente, respectiv formate în mod transparent, şi dacă obţin câştiguri care să le împartă, iar dacă într-un turnus obţin pierderi, şi acestea să se împartă. Aceea ce este valabil pentru zootehnie, este valabil şi pentru celelalte ramuri? Simplu: în agricultura noastră mai mult de două decenii predomină stihia, criminalul şi bursa neagră, iar toate instituţiile care pot să ajute să se introducă o oarecare ordine, sunt obstruiate, distruse sau nechibzuite. Aşa cum este privatizarea furătoare, aşa sunt fără chibzuială şi instiuţiile al căror unic socp sunt furtul şi ma-nipulările. Latifundiarii nu numai că produc, ci şi procesează, cumpără şi vând, pe când în acest timp aşa-numita pseudoelită şi pseudoanaliştii aruncă ceaţă şi prelungesc ceva ce este interzis şi nu cum trebuie produs ceva în mod organizat. Nici agricultorii nu sunt fără vinovăţie în toate acestea, fiindcă şi ei sunt asociaţi în mod special în cadrul asoiciaţiilor lor, care sunt vinovate şi responsabile pentru această situaţie. Fiecare partid şi fiecare latifundiar din Serbia şi din Voivodina au ţăranii lor şi mulţi agricultori portestează, care sunt dirijaţi atât de politicieni, cât şi de latifundiari. Aceasta se poate vedea mai bine dacă privim care şi cât a ridicat preţul la floarea-soarelui, la sfeclă sau la soia şi cât au primit după protestul ţăranilor organizat din cauza preţurilor de achiziţie reduse... Deci, aceia care conduc protestele au profitat cât de cât, obţinând de la proprietarul fabricilor un preţ ceva mai mare pentru producţia sa livrată, însă în urma fiecărui protest a pierdut agricultura. Nu trebuie să vă reamintim că cele mai mari blocade pe şosele şi autostrăzi din Voivodina s-au întâmplat atunci când s-au vândut combinatele agricole, fabricile de zahăr şi pământul agricol voivodinean, care au fost chiar atunci în plin avânt al vânzării, însă, ciudat, agricultorii şi asociaţiile lor nu au protestat din cauza privatirării bazate pe furt, ci au cerut doi dinari prime la un kilogram de grâu. Acum avem proteste din cauza pământului arabil, însă, ce-i drept, este târziu... Ca să se stopeze destrămarea pe mai departe, trebuie să se traseze urgent instituţiile. Una din soluţii, care pe agricultorii noştri cât de cât i-ar pune într-o poziţie mai egală pe piaţă, este să se organizeze piaţa, bineînţeles, în baza modelului pieţelor şi burselor organizate. Noi astăzi, pe spaţiul nostru de piaţă, deja avem o instituţie care se ocupă cu comercializările organizate bazate pe burse, adică pe piaţa SPOT. Este vorba despre Bursa din Novi Sad, însă ea este limitată printr-o legislaţie necorespunzătoare. Această instituţie are aproape şase decenii de tradiţie în domeniul comercializării, dar tot mai mult îşi pierde poziţia. De ce piaţa nu se bazează pe Bursa din Novi Sad, aşa cum a fost cazul în trecut. Când analizâm situaţia actuală din agricultura noastră, atunci nu suntem departe de răspunsul la această întrebare. Anume, agricultorul nostru, epuizat financiar, sistematic şi de ani în şir, pur şi simplu este pus în situaţie să se orienteze spre marile sisteme şi să intre în „producţia lor organizată”. Iar aceasta subînţelege ca organizatorul producţiei agricultorului îi fi nanţează materialul de reproducţie, iar la contra valoare, în schimbul bazat pe parităţi, obţine produse mercantiule, adică comerciale. În felul acesta agricultorul nostru înainte de a însămânţa, pierde capacitatea de piaţă, fiindcă practic nu dispune de produsele sale în momentul recoltării. Această forma de finanţare a producţiei şi alte modele similare au devenit dominante pe piaţa noastră. Iar aceasta definitiv duce la situaţia ca marile sisteme să devină piaţă monopolizată, astfel că sunt acelea care în mare măsură dictează condiţiile de pe piaţă. Din păcate, nici aici nu este capătul marilor sisteme, care edifică pieţe proprii, împărăţia pieţelor lor şi a platformelor lor comerciale, şi rotunjesc sistemele de comercializare în cadrele companiilor şi cooperatorilor lor. Pe de altă parte, aceea ce este piaţa bursieră organizată drept cel mai important „produs” al ei reprezintă preţurile de referinţă. Deci, preţurile care se realizează în modul bursier prin cotaţii, ca apoi să se vândă. Cum să ne luptăm împotriva acestora? Prin soluţii sistematice. Una ar fi, desigur, constituirea unei pieţi înalt protejate, care va oferi condiţii egale de comercializare tuturor participanţilor pe piaţă. Însă, din cauza lipsei de cadre legislative, care ar face posibilă trasarea modelelor instituţionale de asigurare a siguranţei participanţilor pe piaţă, când este vorba despre comercializări în cadrul burselor, se deschide problema funcţionării pe mai departe a burselor în baza modelelor actuale de gestionare. Este clar că Bursa de Produse din Novi Sad la un oarecare moment şi-a piedut pasul, iar încercările ca aceşti „paşi pierduţi” să se afle prin soluţiile de sistem spre soluţionartea problemelor de reglementare a pieţii de produse şi bursiere prin adoptarea Legii privind bursele marfare, în patru încercări, în patru rânduri în ultimii zece ani, au dat eşec. Aceşti participanţi sunt, în primul rând statul ca creator al ambianţei şi al legilor pentru stimularea dezvoltării infrastructurii instituţşionale şi de dezvoltare pentru buna aplicare a legii, apoi Bursa de Produse din Novi Sad, ca instituţie recunoscută şi organizator al pieţii bursiere, iar după aceea unele instituţii fără care nu poate funcţina piaţa bursieră, cum sunt Comisia pentru hârtii de valoare şi registrul central. Se pune întrebarea: există oare ieşire din criză, din acest cerc vicios al obstrucţiilor? Trebuie să fi m optimişti şi să credem că în fi ne vom ajunge la soluţii adevărate şi vom trasa cuceririle noastre pe pieţele bursiere din Europa şi din lume. Probabil că atunci, în fine, bursa noastră va avea comercializări bazate pe termene, iar agricultorii posibilităţi ca să vândă mai mult cerealele pe care le-au recoltat în iulie, fiindcă acum este de necrezut că un astfel de mecanism se poate revitaliza la noi. Cum se poate ca în Ungaria să existe o adevărată bursă de produse cu sediul la Budapesta, iar Serbia, care toată vremea a făcut comerţ cu lumea, nu este capabilă să o formeze? Poate că apropierea de Uniunea Europeană şi deschiderea Capitolului 30 ne vor face să medităm şi despre această problemă.

Milovan Lukić