Soarta de câine

Jan 29, 2020

pjimage-5-1557313939.jpg

Povestirile Mariei Păuței-Gașpăr se înscriu în aceeași zonă tematică descrisă de Ion Bălan și Simion Drăguța, respectiv în universul țăranului de la codru. Note sociale, dar și note de morală tradițională stau, deseori, la originea multor drame omenești din acest spațiu.


Dumitru trăia singur în casa lui mare. Multe lucruri erau în casă pe vremuri, dar au pierit. Lumea zicea, cu bună dreptate, că aşa cum au venit, aşa s-au dus, având Dumitru moşi hameşi şi răufăcători. După moartea soţiei, un timp parcă tragedia l-a scuturat şi, oarecum s-a trezit. Şi-a revenit. N-a durat, însă, mult. Diavolul când i-a pus o dată ştreangul după gât - era al lui şi nu-l lăsa să fie salvat. Pia, mama lui, după moartea soţului, se chinuia să întreţină cât de cât averea. Când o vedeai acum, era depate de Pia de demult, că necazurile i-au otrăvit şi sufletul şi corpul. Muncea din greu. Se spetea de povară, îl căra mereu în cârcă. El mereu cerea: “Dă-mi bani de ţigări, de băutură, de cărţi!” Când a obosit, cerea o mână de ajutor de la fecior. “Fie-ţi milă! Sunt bătrână şi bolnavă, nu mai pot. Ajută-mă!” Primea înjurături, îmbrâncituri. Pia nu putea dormi. Stă trează noapte de noapte până nu auzea uşa trântită cu piciorul în urma lui, semn c-a sosit acasă. Inima de mamă atunci s-a mai încălzit. Oricât de rău se poartă el cu ea, dânsa nu putea să-l înlăture din inimă. Era doar rupt din sine, zicea mereu - “E prost şi rău, dar e prostul meu”. I se făcea milă când îl vedea neajutorat. Ea s-a spetit. Şira spinării i s-a încordat ca o nuia. În picioare purta nişte opinci mari, hainele îi erau soioase. Nu le mai putea spăla. Degetele îi erau umflate, o dureau. Fiica îi trimitea mâncare pe nepoţi - copiii lui Dumitru care stăteau la ea. Ei veneau, îi făceau curăţenie bunicii în cameră. − Dumnezeu să vă ajute aşa cum îmi ajutaţi voi mie! - mereu se ruga. - Să treceţi prin viaţă mai bine ca tatăl vostru. Că nu-i uşor nici lui. A luat calea necuratului şi când eşti părtaş cu el, te face să joci cum cântă el din laută. Strămoşii, bată-i pe ei unde-or fi, în fundul iadului, după ei tragem blestemul. Ei ne-au croit soarta asta. Petruşor, cu maica, când vei intra în casă, că tata-tău, săracu, n-o duce mult, să chemi preotul s-o sfinţească. Să nu intri în ea în alt fel! Pia a murit de inimă rea şi de boala care-i mânca măruntaiele, într-o vineri şi s-a îngropat într-o duminică. Femeile când au îmbrăcat-o, au dat de un săculeţ în care erau depuşi nişte bani. I-a ascuns pentru înmormântare. De atunci Dumitru trăieşte singur. Ca un lup singuratic departe de haită. Arată ca un bătrân trecut de şaizeci de ani cu toate că abia trecuse de jumătatea lor, veşnic nebărbierit, cu părul claie, faţa schimonosită de băutură, buhavă, cu nasul roşu de beţiv. Şi-a vândut, pe rând, masă, scaune, dulapuri, acareturi, tot, tot... Copiii voiau să salveze ceva pentru ei, dar mătuşa Maria nu i-a lăsat. Zicea: − Tot ce e în casa aceea e blestemat. Nu vă murdăriţi mâinile! Copiii o înţelegeau. Au oftat şi au tăcut. Le era milă de tatăl lor, dar nu puteau face nimic pentru el. Când îi vedea, îi înjura ca pe nişte străini, atunci copiii se fereau din calea lui. Când Dumitru intra în casă, paşii răsunau a gol, podeaua scârţăia, plângea şi ea văzând ce a mai rămas din multul ce a fost. I-a rămas doar casa goală care suna a pustiu. Se dădea la băutură tot mai mult. Şi la cărţi. Îl vedeai des cu ciutura subţioară măsurând strada ca un inginer neîndemânatic, cu paşi mari, nesiguri. Mama Nina, vecina din dreapta, din milă, întotdeauna, când cineva zicea: “Stârpitură! Ăsta nu-i om, e...” îi lua apărarea. − Ba e om! − zicea ea − dar a apucat alt drum. Nu a dat peste cel bun! Tot din milă pentru un suflet rătăcit, de multe ori i-a dus mâncare caldă. Cu toate că uşile nu erau încuiate, mama Nina, n-a păşit peste pragul casei. Mâncarea i-o lăsa acoperită pe trepte lângă uşă. Aşa, într-o zi posomorâtă de sfârşit de noiembrie, îmbâlcsită de fum, de ceaţă, pe la amiază când s-a dus ca întotdeauna, a găsit uşile larg deschise la conc şi la cameră. Îşi luă inima-n dinţi şi intra înăuntru. Nu făcu doi paşi şi în faţa ei s-a arătat toată tragedia. Lângă pat, întins pe podea stătea Dumitru. Faţa îi era crispată, pare-se de o durere mare şi galbenă ca lumânarea de seu. − Mitre cu maica! - reuşi să rostească mai mult în gâtlej, decât ce s-a auzit, şi-i luă mâna într-a ei. Au trecut-o fiorii. Mâna era de gheaţă, mână de mort. Şi-a făcut, biata, repede semnul crucii zicând: − Doamne, iartă-l că acum a ajuns în mâinile tale! I-au picurat lacrimi amare, lacrimi de jale, pe obrajii galbeni ca ai mortului. Parcă şi din ea s-a scurs viaţa. A fugit din locul acela atât de trist. Afară era un cer cenuşiu din care a fugit soarele şters care-ţi lăsa o apăsare-n suflet. Pomii golaşi cu crengile lungi se proiectau ca nişte caracatiţe uriaşe. A alarmat vecinii. Au venit bărbaţii. S-au adunat şi femeile. A venit şi ginerele cu soră-sa. Copiii plângeau cu lacrimi amare de ţi se rupea inima. Ei au rămas singuri pe lume, fără tată, fără mamă, îndrumaţi fiind numai de mătuşa să-şi croiască drumul lor pe care vor călca până la bătrâneţe. Calea tatălui era prea grea. Gândeau că niciodată nu vor călca pe urmele lui. A fost înmormântat fără multă pompă. Au plâns soră-sa, copiii, mama Nina şi ploaia care-l petrecea şi ea, parcă voia să-i spele sufletul de păcate. La urmă au aflat şi motivul morţii. Juca cărţi. Pasionat. Seară de seară. În seara cu pricina a pierdut şi ultimul bun pe care-l avea: două lanţe de pământ. La gromboc, la primărie, el era înscris numai cu pământul. Pia era atât de deşteaptă căci casa şi zece lanţe de pământ şi-a lăsat ei. A presimţit ce se croieşte. Cu ajutorul fiicei au trecut casa şi şapte lanţe de pământ lui Petrişor şi trei lanţe Cătălinei. Încă până era Pia în viaţă. Aşa a voit ea. Pia a făcut dreptate înainte de moarte. La înapoiere de la cimitir au intrat în casă prin grădină, era drumul mai scurt. Acolo, în dosul casei se găsea uşa de la pivniţa mică unde cândva ai casei ţineau cimberele cu brânză şi slasta afumată. Pe uşă au văzut înscris: “Las conţinutul pivniţei moştenire ginerelui meu!” Ştiau oamenii că Dumitru nu mai avea nimic de împărţit. Curiozitatea, însă îi împingea să deschidă uşa. Pivniţa era goală goluţă. Numai într-un cot a mulţime de cioburi de oale şi ulcele de ciuturi şi ulcioare. Mama Nina se trase la o parte, îşi făcu repede cruce şi zise ca pentru sine: − Doamne, iartă-l că nu-i era uşor. Gluma este amară că toată viaţa lui se temea că ginerele-i moşteneşte averea. - Din ochii spălăciţi ai mamei Nina o lacrimă se prelinse încet pe obrajii pomăiţi ca prunele uscate în cuptor. Împreunându-şi mâinile în semn de rugăciune, cu privirea pierdută spre cerul cenuşiu se auzi întrebând: − De ce, Doamne, i-ai croit soartă de câine, când se putea altcum?

Maria Păuța-Gașpăr

Poveste din cartea ”Valea Răgetului”, editura Comunității Românilor din Serbia, 2006

 

Articole similare selectate pentru tine