Nothing to see here. This component is added to the post page in order to register the visit
Carienii, războinici de temut
Mar 28, 2020
Puțini știu că Mausoleul din Halicarnas, una dintre cele șapte minuni ale lumii, era de fapt monumentul care adăpostea mormântul lui Mausolus, conducătorul Cariei între 377 și 353 î.e.n. Și mai puțin știu însă că, mai înainte cu mult de domnia acestui dinast, carienii, locuitorii Cariei, au fost unii dintre cei mai căutați mercenari din Mediterana Orientală, fiind considerați din Babilonia până în Egipt, alături de greci, drept cei mai buni infanteriști înarmați ai vremii. Se pare că ei erau, în același timp, navigatori iscusiți și translatori dintre cei mai căutați.
Încă din secolul al XIX-lea, în colțul sud-vestic al Asiei Mici, în apropierea anticului Halicarnas (actualmente Bodrum, Turcia), dar și în Egipt, pe picioarele coloșilor ridicați de Ramses al II-lea la Abu Simbel, inscripții într-un alfabet necunoscut stârneau mirarea și în același timp entuziasmul exploratorilor occidentali pasionați de Antichitate:găsiseră astfel dovezile epigrafice ale existenței carienilor, un popor relativ obscur, tratat adeseori cu dispreț de autorii greci în operele lor. Cel mai concludent exemplu al atitudinii pe care grecii o aveau față de carieni este chiar prima mențiune istorică a lor, care survine de la Homer. În Iliada, trecându-i în revistă pe aliaţii troienilor, el aminteşte în treacăt şi de carienii „barbarofoni”, conduşi de doi lideri efeminaţi şi nechibzuiţi (Hom. Il. 2.867-75). Mai târziu, înţelesul unuia dintre proverbele răspândite în lumea greacă, atestat în scrierile lui Platon, Euripide şi Polibiu, era că dacă tot trebuie să sacrifici ceva, sacrifică ceva neînsemnat, precum este soldatul carian într-o oştire numeroasă (Plat. Lach. 187b, Eurip. Cycl. 654, Plb. 10.32.11). Dar cine erau cu adevărat carienii?, s-au întrebat cercetătorii moderni ai Antichităţii. Cert este că, aşa cum spune Strabon în cartea a XIV-a, în perioadele arhaică şi clasică (între aprox. 700 şi 323 î.e.n.), ei ocupau teritoriul de la sud de râul Maiandros (actualmente Büyük Menderes), învecinat la vest şi la sud cu Marea Egee şi Marea Mediterană. La nord de Maiandros, se întindea Lydia. La est, Caria era separată de Lycia prin râul Indus (actualmente Dalaman). Pe coastele celor două mări, la cumpăna dintre al doilea şi primul mileniu înaintea erei noastre, se aşezaseră în cea mai mare parte greci, care primiseră în cetăţile lor şi un număr semnificativ de carieni: de la ionienii din Milet, la gura de vărsare a Maiandrosului, până la dorienii din Halicarnas şi Cnidos, în sud. Teritoriul ocupat de carieni, în general muntos şi greu accesibil, era şi este în continuare destul de lipsit de resurse naturale şi, mai ales, de teren arabil. Accesul destul de dificil la mare, cele mai bune porturi fiind ocupate de greci, i-a dezavantajat de asemenea pe carieni, şi a determinat ca pentru cea mai mare parte a istoriei lor cunoscute să fie un popor sărac şi dur, cu asprimea specifică muntenilor obişnuiţi cu condiţiile grele de viaţă. Şi totuşi, Diodor din Sicilia aminteşte despre o epocă de aur a carienilor, care ar fi controlat Marea Egee (Diod. 5.53, 84). Herodot arată că unele tradiţii greceşti îi considerau pe carieni ca fiind chiar urmaşii imperiului cretan condus de Minos, retraşi în acest colţ muntos al Anatoliei după invazia aheilor. Alte tradiţii locale, aparţinând carienilor, spuneau în schimb că ei ar fi locuit dintotdeauna teritoriul pe care îl stăpâneau la mijlocul mileniului întâi (Hdt. 1.171-2). Abia când straniul alfabet carian, în mare parte diferit de toate celelalte alfabete ale popoarelor din jur, a fost descifrat, în jurul anului 2000, s-a dovedit fără doar şi poate că populaţia cariană din epoca fierului era de origine indo-europeană, descendentă a luwienilor din epoca bronzului, înrudiţi lingvistic cu hittiţii şi supuşi ai acestora. Ceea ce spuneau carienii despre ei înşişi era cu mult mai apropiat de realitate decât ceea ce spuneau grecii. Din păcate, chiar dacă alfabetul carian a fost descifrat, numărul mic de inscripţii păstrate nu ne permite pentru moment să înţelegem mai mult de câteva cuvinte din limba cariană, astfel încât carienii înşişi să ne poată transmite peste veacuri mai multe despre ei. Chiar şi aşa, prin simpla lor existenţă, inscripţiile cariene descoperite în Egipt dovedesc veridicitatea relatării lui Herodot despre mercenarii din Caria, care l-au ajutat pe dinastul local Psammetichos, unul dintre ultimii mari faraoni autohtoni, să îi învingă pe ceilalţi mici stăpânitori concurenţi (Hdt. 2.152-4) şi să elibereze în cele din urmă ţara de sub dominaţia asiriană şi nubiană. Versiunea romanţată prezentată de Herodot spune că Psammetichos ar fi primit o profeţie prin care ar fi urmat să îşi elibereze ţara cu sprijinul unor oameni de bronz ieşiţi din mare. Atunci când nişte bande de carieni şi de greci din Ionia au sosit în corăbiile lor şi îi prădau ţara în jurul anului 650 î.e.n., el ar fi înţeles că profesia s-a împlinit şi i-a recrutat ca mercenari. Tradiţia subliniază astfel că unul dintre motivele succesului lui Psammetichos a fost fără îndoială eficienţa deosebită a acestor luptători şi a însoţitorilor lor greci, grupaţi în falange compacte, înarmaţi cu lănci lungi şi apăraţi de scuturi mari, rotunde, de platoşe solide şi de coifuri meşteşugite, toate din bronz. În pofida reputaţiei lor nefavorabile în rândul grecilor, unii autori antici, precum Herodot, susţineau că tocmai carienii au fost cei care au inventat acest echipament militar hoplitic şi tacticile asociate lui, cele mai eficiente pentru infanteria grea până la apariţia falangistului macedonean şi a legionarului roman. Chiar dacă cercetătorii moderni nu au ajuns încă la o concluzie clară cu privire la originile armamentului hoplitic, este evident totuşi că luptătorii carieni au fost cei mai abili şi mai consecvenţi utilizatori ai lui. Se pare că ei fuseseră chiar porecliţi în Mediterana Orientală „cocoşi”, după penele distinctive pe care le ataşau coifurilor lor hoplitice.
Mai sigur este însă că, peste tot unde se duceau însoţiţi de armele lor hoplitice, la care se adăuga ca element naţional specific sabia curbată numită drepanon, carienii erau preţuiţi ca nişte luptători de seamă. Încă de pe la anul 650 î.e.n., poetul Archilochos din Paros spunea într-un vers celebru că, probabil din cauza luptelor numeroase la care participa, lumea îi va zice mercenar, ca unui carian. În Egipt, toţi urmaşii lui Psammetichos din dinastia saită au folosit mercenari carieni, pe mulţi dintre aceştia stabilindu-i chiar în jurul capitalei Memphis, unde urme ale prezenţei cariene apar până spre anul 400 î.e.n., cu mult după ce regatul fusese cucerit de perşi. La un moment dat, numărul mercenarilor carieni şi greci din Egipt ajunsese la numai puţin de 30.000 (Hdt. 2.163), provocând chiar o răscoală de mari proporţii a războinicilor autohtoni, nemulţumiţi de privilegiile acordate străinilor. Doar cu mare greutate a reuşit Amasis, conducătorul revoltei, să îl înfrângă pe fostul faraon, care se baza prea mult pe carieni şi pe greci, şi să cureţe Delta Nilului de străinii egeeni care o „infestaseră” (Stela de la Elefantina din anul I al domniei lui Amasis). Destoinicia carienilor şi a grecilor din vecinătatea lor era însă prea mare pentru ca Egiptul să se dispenseze de ei. Acelaşi Amasis a reluat recrutările şi s-a bazat atât de mult pe mercenari, încât unul dintre ei, Phanes din Halicarnas, grec cu posibile origini cariene, ajunsese să fie ţinut la mare cinste şi să cunoască întregul dispozitiv de apărare organizat de faraon. Căzut în dizgraţia lui Amasis, Phanes a căutat să fugă în cetatea sa natală, dar a fost urmărit de o triremă egipteană şi prins în apropierea Halicarnasului. Prin viclenie, dezertorul a scăpat din captivitate şi a fugit la duşmanul de moarte al lui Amasis, regele Cambise al Persiei, a cărui armată a condus-o în Egipt. Înaintea bătăliei decisive de la Pelusium din 525 î.e.n., foştii camarazi ai lui Phanes, pentru a-l pedepsi pentru trădarea lui şi pentru a-şi dovedi credinţa unii faţă de ceilalţi, au săvârşit o faptă terifiantă:i-au scos în faţa formaţiei militare pe fiii dezertorului, rămaşi în Egipt, i-au sacrificat, le-au amestecat sângele cu vin şi cu apă şi au băut amestecul sub privirea părintelui aflat în oastea inamică. În ciuda teribilului ritual, partea egipteană a fost învinsă, iar unii carieni care au supravieţuit bătăliei au acceptat chiar să intre în serviciul perşilor. O parte dintre ei au ajuns chiar să primească mici domenii în Babilonia, ca recompensă pentru slujba lor credincioasă. Carienii ajunseseră însă în Babilonia cu mult înainte de a fi aduşi de perşi. Registrele administrative descoperite în palatul marelui rege babilonian Nabucodonosor al II-lea atestă că în jurul anului 570 î.e.n., mai bine de 2.000 de carieni erau încartiruiţi în apropiere pentru a executa serviciul de gardă. Mai aproape de ţara lor de baştină, carienii par a fi unii dintre cei mai des utilizaţi luptători de către regatul Lydiei, cel care, între 650 şi 546 î.e.n., controlase cea mai mare parte a Anatoliei. Gyges, primul rege al dinastiei care a adus măreţia Lydiei, a reuşit să uzurpe tronul tocmai cu ajutorul unui conducător al carienilor, Arselis din Mylasa (Plut. Quaest. Gr. 46). De altfel, sunt şanse mari ca însuşi Gyges să fi fost un mercenar carian:numele lui are rezonanţe cariene, iar poziţia din care începe lupta pentru tron este tocmai aceea de şef al gărzilor regelui lydian legitim (Hdt. 1.10-13). Mai târziu, celebrul rege Croesus, fiul lui Alyattes cu o femeie din Caria, îl învinge în luptele pentru tron pe fratele său vitreg, Pantaleon, bazându-se şi pe sprijinul carienilor. La scurt timp după ce Lydia a fost cucerită în 546 î.e.n. de Cyrus cel Mare, regele perşilor, Caria a fost supusă la rândul ei de generalul persan Harpagus. Carienii au început să servească obligatoriu tot mai des în armatele marelui rege, conform organizării militare a Imperiului persan. Totuşi, marea epocă a mercenariatului carian nu apusese. În 499 î.e.n., grecii din Ionia se răscoală împotriva dominaţiei persane. Carienii şi ciprioţii, populaţii apropiate de ionieni, se răscoală la rândul lor. Cu această ocazie aflăm că unul dintre însoţitorii cei mai de încredere al conducătorului revoltei cipriote, regele Onesilos din Salamina, era un carian „de mare renume în ale războiului şi un om foarte viteaz”, care îl sprijină pe angajatorul său să îl ucidă în luptă pe temutul general persan Artybios (Hdt. 5.111). Cam din aceeşi perioadă datează şi mormântul din Cipru al unui oarecare Idagygos din Halicarnas, fiu al lui Aristokles, „servitor al lui Ares”, fără îndoială un mercenar cu origini cariene. În cele din urmă, ciprioţii sunt învinşi, chiar dacă beneficiau de sprijinul unor mercenari carieni. Caria însăşi este pacificată puţin mai târziu, după o serie de lupte crâncere cu sorţi schimbători. Abia după căderea Miletului, principala cetate ioniană răsculată, carienii ajung în cele din urmă la o înţelegere cu perşii. Marile pierderi suferite în timpul răscoalei, dar şi extinderea echipamentului hoplitic în tot bazinul Mării Egee a făcut ca importanţa carienilor ca mercenari să decadă, noi surse de recrutare fiind acum disponibile, precum Arcadia şi Creta. De asemenea, pe parcursul secolului al V-lea î.e.n., nici cererea de mercenari nu a mai fost aşa de mare dinspre Orient, având în vedere că acesta fusese unificat pe deplin sub conducerea Imperiului Persan. De-abia în timpul războiului peloponesiac şi imediat după acesta, activitatea mercenarilor carieni cunoaşte un reviriment, astfel încât celebrul Cyrus cel Tânăr, ambiţiosul pretendent la tronul Imperiului persan care i-a strâns laolaltă pe cei Zece Mii, a fost ucis în lupta de la Cunaxa din 401 î.e.n., de un carian din serviciul fratelui şi duşmanului său Artaxerxes al II-lea. Este ultimul mare eveniment istoric la care participă mercenarii carieni. Păstrarea în istorie exclusiv a renumelui de mercenari al carienilor pare a fi rezultatul unui stereotip al autorilor clasici greci. În realitate, talentul carienilor se pare că s-a manifestat şi în alte domenii. Unul dintre ele ar fi fost acela al navigaţiei şi explorării. Cercetători moderni susţin că navele cariene le-ar fi precedat pe cele greceşti în Marea Neagră, bazându-se pe hidronime precum Tanais, numele antic al Donului, care seamănă foarte mult cu un nume propriu carian, dar şi cu unele toponime antice din sudul Dobrogei, ceea ce ar demonstra că înaintea megarienilor care au fondat cetatea Callatis, zona ar fi fost explorată de carieni. Dincolo de speculaţiile despre prezenţa cariană din Pontul Euxin, un graffito din peninsula Chalcidică atestă trecerea carienilor prin nordul Mării Egee în perioada arhaică. De asemenea, carianul Skylax din Caryanda a condus o expediţie persană de explorare a extremităţii estice a imperiului lui Darius, ocazie cu care se pare că fluviul Indus şi-a primit numele lui actual după neînsemnatul râu care desparte Caria de Lycia. Totuşi, cel mai cunoscut navigator carian este o femeie, Artemisia din Halicarnas. Spre deosebire de varianta prezentată în cunoscutul film „300”, Artemisia era fiica tiranului Lygdamis din Halicarnas, o cetate cu un puternic element etnic carian. Ea a participat cu cinci corăbii la expediţia lui Xerxes împotriva Greciei şi s-a remarcat drept unul dintre cei mai abili comandanţi de nave din bătălia de la Salamina, dar şi drept unul dintre cei mai înţelepţi sfetnici ai Marelui Rege:Artemisia a fost singura care l-a avertizat că nu este bine să angajeze lupta în acea strâmtoare. Cu excepţia participării la expediţia lui Xerxes, sursele antice mai amintesc despre acţiunile piratereşti ale Artemisiei din apropierea Cariei, care au culminat chiar cu cucerirea insulei Cos. Nu doar faptele de arme şi aventurile par să fi fost la îndemâna carienilor. Există mai multe dovezi că ei ar fi deţinut o extraordinară abilitate şi ar fi demonstrat o deschidere deosebită pentru învăţarea altor limbi, spre deosebire de greci. Astfel, translatori carieni sunt atestaţi încă din rândul celor dintâi mercenari din Egipt, până la sfârşitul epocii clasice. Translatorul oficial pe care îl folosea Cyrus cel Tânăr pentru a transmite indicaţii armatei sale multinaţionale era un carian pe nume Pigres. Pe de altă parte, despre o serie întreagă de personaje celebre din cultura sau istoria greacă se spune că ar fi fost măcar parţial de neam carian:filosoful Thales din Milet, Temistocle, învingătorul de la Salamnia, istoricul Herodot din Halicarnas, împreună cu vărul său, poetul Panyassis. lui Cyrus cel Tânăr şi răscoala cipriotă a lui Evagoras l-au convins pe marele rege persan Artaxerxes al II-lea să separe fosta satrapie Sparda, formată din Lydia, Caria şi Ionia, în părţile ei componente, în jurul anului 390 î.e.n. În fruntea Cariei l-a numit satrap pe unul dintre cei mai importanţi dinaşti locali, Hekatomnos din Mylasa, care şi-a manifestat independenţa încă de la început:chemat să lupte împotriva ciprioţilor răsculaţi, el îi ajuta pe aceştia pe ascuns, la fel cum domnitorii români chemaţi să asedieze Viena în 1683 îi sprijineau pe creştini fără ştirea sultanului. Lui Hekatomnos i-au urmat la tron Mausolus şi Artemisia, frate şi soră, uniţi însă prin căsătorie, după o practică ce îşi găseşte paralelă numai în Egipt. Mausolus a adus cea mai mare strălucire a Cariei, extinzându-şi dominaţia asupra multor insule din Egeea, dar şi în est până în Pisidia, stârnind temeri chiar şi la Atena. Pe de altă parte, Mausolus a fost unul dintre susţinătorii culturii greceşti în ţara sa, încurajând comunităţile cariene să se ghideze după constituţii de inspiraţie elenică şi ridicând nenumărate monumente construite în cel mai frumos stil clasic grecesc. Cel mai cunoscut monument rămâne însă mausoleul ridicat în memoria sa de văduva lui, la care au lucrat cei mai apreciaţi meşteri greci ai vremii:arhitecţii Satyros şi Pythios din Priene şi sculptorii Leochares, Scopas, Bryaxis şi Timotheos. După ce şi Artemisia a murit, la tron au urmat a doua pereche de fii ai lui Hekatomnos, Idrieus şi Ada, apoi o scurtă perioadă de lupte pentru conducere, pentru ca, în cele din urmă, Caria să intre în componenţa Imperiului macedonean al lui Alexandru. Paradoxal este că tocmai în cele şapte decenii de domnie hekatomnidă în care, pentru prima dată în istoria înregistrată, Caria a reprezentat o mare putere în bazinul Mării Egee, carienii s-au elenizat de o manieră cvasi-completă:deja spre anul 300 î.e.n., limba cariană devine o raritate. Mai bine de 2000 de ani, amintirea temuţilor războinici pentru al căror sprijin concurau toţi marii monarhi orientali a fost păstrată doar în stereotipurile negative perpetuate de autorii greci.
Bibliografie
Adiego, Ignacio J., The Carian Language, Leiden – Boston, Brill, 2007. Herda, Alexander, „Karkisa-Karien und die sogenannte Ionische Migration”, în F. Rumscheid (ed.), Die Karen und die Anderen, Bonn, Habelt, 2009, pp. 27-108.
Herda, Alexander, „Greek (and our) views on the Karians”, în A. Mouton, I. Rutherford, I. Yakubovich (eds.), Luwian Identities.
Culture, Language and Religion Between Anatolia and the Aegean, L eiden – Boston, Brill, 2013, pp. 421-526.
Hornblower, Simon, Mausolus, Oxford – New York, Clarendon Press – Oxford University Press, 1982.
Kammerzell, Frank, Studien zu Sprache und Geschichte der Karer in Ägypten, Wiesbaden, Harrasowitz, 1993.
Masson, Olivier, Carian inscriptions from North Saqqâra and Buhen, Londra, Egypt Exploration Society, 1978.