Ars Arbore: Eugen Ionescu - Absurdul biped

Mar 30, 2020

”O operă de artă este, înainte de toate, o aventură a minţii.” - Eugen Ionescu

Inițial etichetat avangardist și unul dintre dramaturgii principali ai Teatrului Absurd, Eugen Ionescu, s-a născut pe data de 26 noiembrie 1909, în Slatina, România. Deja în anul următor se mută cu familia în Paris unde a trăit până în 1925, moment în care părinții lui au divorțat, întorcându-se cu tatăl său în România. În 1928 își începe studiile la Universitatea din București unde a frecventat cursurile literaturii franceze și după doi ani publică primul său articol în revista Zodiac. În 1931 scrie un volum de poezie, ”Elegii pentru ființe mici”, iar după trei ani publică o colecție de eseuri întitulate ”No.”.

Una din primele întâlniri cu absurdul a fost și decizia lui, ca la patruzeci de ani să învețe limba engleză. A copiat și memorat propoziții întregi din texte însă nu a învățat engleza așa cum intenționase. Mai degrabă a devenit conștient de unele adevăruri uitate dar uimitoare precum faptul că sunt șapte zile într-o săptămână, că podeaua este jos, că tavanul este sus, idei deja cunoscute dar niciodată gândite într-un mod mai serios, propozițiile având o aură bruscă, stupefiantă și fără nici o îndoială adevărată.

Această revelație stă la baza piesei ”Cântăreața cheală” din 1950. Această piesă a respins un anumit complot logic, dezvoltarea personajelor apropiate în dramele tradiționale, crețnd în schimb o nouă ”marcă” anarhică de comedie menită să transmită lipsa de sens a existenței omului modern într-un univers dominat în întregime de întâmplare. Despre această piesă Ionescu a comentat: ”Nu există alternative. Dacă omul nu este tragic, este ridicol și dureros, de fapt comic, și prin prin dezvăluirea absurdului său se poate ajunge la un fel de tragedie.”

Ionescu a împins granițele teatrului dincolo de limitele logicii și sociologiei, începând cu anii `50. Piesele sale au avut des elemente comice de ”non sequitur” (o concluzie sau o afirmație care nu rezultă logic din argumentul sau din declarația anterioară) precum ”Cântăreața cheală”, ”Lecția” 1951, ”Scaunele” 1952, vorbește despre simetria nebună a viselor - ”Victimele datoriei” 1953, și bine-înțeles transformările fantastice care sunt pictate în ”Amadeu” 1954, ”Rinocerii” 1959. Toate aceste piese au evocat un anumit refuz de a suferi în timp ce goliciunea și dislocarea ciudată a îmbelșugat lumea. Ionescu s-a concentrat foarte mult la sufixele cuvintelor atât în ceea ce privește scopul, cît și inutilitatea lor. Unul dintre elementele principale al Teatrului Absurd este dificultatea de comunicare și a conexiunii și conformismului care pătrunde în societatea modernă. Ceea ce este important este faptul că le-a făcut nemaipomenit de amuzante și astfel indubidabil, distractive. Fără a pretinde de a explica lumea din jur și până la urmă viața în general, Ionescu mai degrabă oferă o percepție emoțională asupra destinului omului: „Nu explic lucrurile ci le prezint în fața spectatorilor.” Pentru teatralitatea lui Ionescu nu înseamnă neapărat să te identifici cu ceea ce este acceptat în mod obișnuit de societate, pentru a primii titlul de acțiune dramatică.

Exclamă că teatrul este un fel de serie de stări și situații care evoluează spre o compresie și aglomerare tot mai mare. Acest concept l-a ajutat să evite pateticul dulce al teatrului burghez care era destul de comercial, precum și propagarea mesajelor cu adevărat importante. Pe lângă lipsa de comunicare care este o problemă întrebuințată des în piesele lui, mai apare și noțiunea a individului singuratic și panicat.

El descrie omul ca o ființă care, în căutarea intelectuală, încearcă să fie înălțat, însă este absorbit în negura care îi oferă priveliștea razelor de soare care pier în noapte. Cu toatea acestea, el face clar faptul că, omul, la fel de absurd precum viața, el singur poate da speranța de a-și găsi locul pe care îl caută în lume.

Lista pieselor de teatru: Cântăreața cheală (1950), Lecția (1951), Scaunele (1952), Victimele datoriei (1953), Amadeu (1954), Jacques sau supunerea (1955), Noul locatar (1955), Ucigaș fără simbrie (1957), Rinocerii (1959), Regele moare (1962), Pietonul văzduhului (1963), Setea și foamea (1966), Delir în doi (1967), Jocul de-a măcelul (1970), Macbett (1972), Ce formidabilă harababură (1973), Omul cu valize (1975), Călătorie în lumea morților (1980).

Eugen Ionescu moare pe data de 29 martie 1994, la vârsta de 84 de ani, iar veșnica lui odihnă este situată în Cimitirul din Montparnasse, Paris.

”Am atât de mult bun-simț încât par smintit, nebun. Sunt anormal de normal.” - Eugen Ionescu

Aneta Gașpar