Cucuveaua, mesagerul morții

Dec 14, 2022

Pe când eram copil mic de vreo șapte ani, momentul când conștientizam că nu voi trăi veșnic, aveam o mare frică de cucuvea, o bufniță chiar simpatică, însă care avea conotația de pasărea morții. Frica de această pasăre, nouă copiiilor, ne-au transmis-o bătrânii, inconștient, povestind despre cel mort și cum a murit. „I-a cântat cucuveaua și l-a dus în lumea cealaltă”, „A venit după el cucuveaua” deseori se auzea în discuțiile celor ce petreceau răposatul la ultimul său drum.

Cucuveaua (Athene Noctua) sau huhurezul de stâncă este o pasăre nocturnă, însă este una dintre puţinele bufniţe care pot fi întâlnite şi pe timp de zi. O găsim în Europa, Asia și Africa de Nord. Are ochii galbeni, strălucitori, sprâncenele albe şi probabil din cauza înfățișării și cântatului răsunător, mai ales în liniștea nopții, este considerată de mulţi oameni ca fiind un adevărat prevestitor al morţii.

Conotațiile nefaste privind această pasăre au rădăcini încă din antichitate. Plinie afirma că cucuveaua este un monstru nocturn care nu cântă ci doar geme, iar când se arată în localități, mai ales ziua, asta înseamnă cea mai înfiorătoare prevestire. Pe de altă parte, tot în antichitate cucuveaua era considerată ca fiind persistența conștiinței, rațiunii și lucidității devenind unul din atributele zeiței Atena în mitologia greacă sau zeiței Minerva în milotogia romană, având darul divinației. Existau și monede cu zeița Atena ținând în mână o cucuvea. Poetul grec Homer a relatat o poveste despre Atena care s-a săturat de compania cioarei. Impresionată de înțelepciunea bufniței, Atena a ales-o denumind-o bufnița cea mică sau Athene noctua, devenind astfel și simbolul orașului Atena.

Nu se știe exact cum a devenit cucuveaua vestitorul morții în Banat, pentru că în unele zone din România și în mai multe alte țări, apariția ei are conotații pozitive. De la strămoși a rămas crezul că atunci când cucuveaua cântă pe casă sau în apropierea ei, pe grajd, pe un pom din curte, pe poartă, prevestește boală, necaz mare în familie și nu în ultimul rând, prevestește moartea unuia din casă. Mai mult, dacă cucuveaua cântă pe casa celui ce a murit recent, este semn că cel răposat va lua cu el pe încă cineva din familie. Nu miră faptul că unii țărani alungau, chiar și omorau aceste păsări în crezul că relele se vor diminua cu dispariția lor.

În realitate, cucuveaua este din specia răpitoarelor şi se hrăneşte cu şoareci, spre bucuria agricultorilor. Cântecul ei prelung, care seamănă a văiet, se aude mai ales primăvara, în perioada de reproducere. Masculii sunt cei care scot sunetele şi ei stau în apropierea cuibului pentru a-l păzi. Se refugiază în zone retrase: turla bisericii, poduri, case părăsite şi acest lucru probabil le-a făcut de temut.

Legenda care urmărește această mică pasăre de noapte spune că ea ar fi reîncarnarea unei femei maltratate de soț în timpul căsniciei, iar cântecul ei ar fi plânsul de jale. Legenda spune că Dumnezeu s-a îndurat de femeie și, pentru a o scăpa de chinuri, a preschimbat-o în cucuvea. Potrivit acestei legende, cucuveaua nu poate fi o întrupare de rău, deoarece cântecul ei nu este decât o exprimare a vechiului său chin, iar apariţia ei în preajma locuințelor unde trăiesc familii împlinite, în special în cele în care au venit pe lume nou-nascuții, poate fi interpretată ca o dorinţă de a se apropia de cămin, de familie. Din punctul de vedere al bisericii ortodoxe, a crede că cucuveaua este vestitorul morții este doar o superstiție, o credință falsă și cei care cred în ea săvârșesc un păcat. Preoții menționează faptul că cucuveaua nu este responsabilă cu anunțarea morții unei persoane, nici cu prevestirea unui eveniment tragic sau pozitiv.

Iată și câteva superstiții legate de cucuvea din lume: În țările nord africane, bufniţa este asociată cu vrăjitoria şi magia neagră. Se crede că o bufniţă mare atârnată în jurul unei case indică faptul că un şaman puternic trăieşte înăuntru. De asemenea, mulţi cred că bufniţa poartă mesaje între şaman şi lumea spiritelor. În Marea Britanie, conform legendelor montane, dacă vezi o bufniţă zburând în timpul zilei înseamnă că prevesteşte o veste proastă pentru cineva din apropiere. În Scoţia se crede că bufniţele zboară noaptea pentru a mânca sufletele morţilor. În România și în țările Balcanice, în mare, este prevestitorul morții cu mici diferențe legate de tonalitatea cântecului, dar este și prevestitoarea nou-născuților sau că fata din casa respectivă se va mărita.

Pe lângă frica de cântatul cucuveicii, la faima ei de mesager al morții desigur a contribuit și posibilitatea ei de ași întoarce capul dintr-o parte în alta într-o manieră curioasă, dar și scăldatul ei în fumul care se ridică din hornuri. În concluzie, cele mai multe din superstițiile legate de morți sunt reziduuri ale vechilor credințe păgâne de altădată, care au supraviețuit până azi.

Substratul superstiţiei, ori în ce formă s-ar prezenta ea, este o combinaţie de frică şi credinţă subiectivă sau/şi colectivă în ceva ireal, imaginar.

Putem deduce că bufnitele nu sunt sperietori... iar superstițiile sunt o aiureală. Dacă vine la voi în curte cucuveaua, nu vine să vă prezică, mai mult ca sigur că aveți șoareci prin curte, ea nu se stabilește acolo unde nu are ce vâna, la urma urmei, și cucuveaua aceea trebuie și să mănânce.

Marin GAȘPĂR