Povestea cailor huţuli (1)

Dec 16, 2015

Puţine animale domestice au fost şi sunt la fel de importante pentru omenire precum caii. Şi pentru români, calul a fost un animal vital, în special de-a lungul istoriei noastre. În ciuda acestui fapt, din nefericire, noi românii mai avem astăzi o singură rasă de cai despre care putem spune că este 100% autohtonă, originală şi tipică doar nouă. Mai mult, calul huţul, căci despre el este vorba, este singura rasă de cabaline arhaică care a supravieţuit până azi pe meleagurile noastre, şi se numără cu mândrie printre cele mai vechi şi mai rare rase de cai din întreaga lume.

Caii huţuli au reuşit să supravieţuiască până în zilele noastre cu ajutorul şi dragostea unui mic număr de oameni inimoşi, oameni cărora le datorăm, fără doar şi poate, faptul că România are propria ei rasă de cai, unică şi incomparabilă! Ţara de Sus a Moldovei, cum o numeau răzeşii în vremea lui Ştefan cel Mare, sau Bucovina, cum este cunoscută în prezent, este cu siguranţă una dintre cele mai frumoase regiuni istorice ale României de azi şi din totdeauna. Ţinut deopotrivă de poveste şi sălbatic încă, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, Bucovina adăposteşte încă numeroase comori şi minuni. Una dintre ele este fără îndoială, superbul cal huţul, singura rasă de cai autentic românească, rasă care are o vechime atât de mare încât se pierde în negura vremurilor, atribut pe baza căruia putem să afirmăm cu mândrie în faţa oricui – Caii huţuli sunt o rasă cu adevărat arhaică!

Cai huşuli în pădure. Sursa foto: Casian Balabaşciuc

Această rasă remarcabilă de cai îşi împarte numele cu una dintre cel mai misterioase şi interesante grupuri de oameni ai munţilor de la noi, huţulii – oameni mândri, originali, dârşi şi tăcuţi despre originea cărora etnologii şi istoricii nu ştiu nimic concret nici în zilele noastre. Fapt demn de reţinut, inclusiv mare nostru poet naţional, Mihai Eminescu era fascinat de huţuli, despre care credea (cu dovezi solide) că ar fi nimic altceva decât urmaşii unor triburi dace slavizate, spre deosebire de toate triburile din jurul lor care s-au romanizat parţial, dând astfel naştere românilor. Înapoi la rasa de cai huţuli, trebuie menţionat că este o rasă atât de veche încât se trage direct din calul sălbatic european sau tarpanul, cum mai era acesta denumit, o specie preistorică de cal sălbatic, din nefericire dispărută în prezent, ultimul exemplar fiind ucis în anul 1890. Pornind de la aceste realităţi istorice, unii specialişti cred că pe monumentele ridicate de împăraţii romani Domiţian şi Traian sunt reprezentaţi cai huţuli, drept animalele de povară folosite de daco-geţi. Ca un plus pentru puritatea, rezistenţa şi robusteţea cailor huţuli, trebuie menţionat că spre deosebire de marea majoritate a raselor de cai din lume, caii huţuli au fost foarte rar încrucişaţi cu cai din alte rase.

Armăsarul huţul Hroby XXIV. Sursa foto: Marius Maftei

Cu toate că este o rasă foarte veche, caii aceştia au fost menţionaţi pentru prima dată în sitorie de abia în anul 1606 în lucrarea „ Hippica” a lui  Dorohastajki. Ca să ajungi să-i cunoşti, trebuie să vizitezi neapărat herghelia de la Lucina, singurul nucleu şi punct de selecţie al rasei din România, precum şi cel mai important din lume. Herghelia este situată în nordul judeţului Suceava, în frumoasele Obcine ale Bucovinei, la o altitudine de circa 1200-1590 metri, la distanţa de 45 kilometri nord-vest de oraşul Câmpulung Moldovenesc şi în apropiere de comuna Moldova Suliţa. Înainte de înfiinţarea hergheliei, locurile de aici erau folosite ca păşuni alpine pentru mânjii şi caii tineri de la herghelia Rădăuţi. Deoarece erau o rasă deosebit de rezistentă la efort şi boli, precum şi nepretenţioasă, caii de munte şi de muncă ai bucovinenilor au atras imediat atenţia cutorităţilor austriece încî de când acestea au ocupat Bucovina istorică. Austriecii vroiau cai pentru transport şi luptă, caii huţuli reprezentând cea mai bună rasă disponibilă în imperiul lor pentru aceste îndeletniciri. Acesta a fost şi motivul pentru care austriecii au înfiinţat în anul 1788 centrul de selecţie şi creştere al cailor huţuli de la Lucina.

În anul 1807, s-au construit adăposturi pentru tineret, acesta fiind însă distruse de incendiul din anuol 1813. În anul 1817, s-au construit iarăşi la Lucina un număr de patru grajduri spaţionase pentru herghelie, un grajd pentur caii de muncă şi locuinţe pentru personalul îngrijitor. S-au făcut ulterior lucrări de ameneajare a păşunilor, drenare a mlaştinilor, iar între anii 1846-1847, o unitate militară de pionieri a construit primul drum care a făcut legătura între herghelia Lucina şi comuna Moldova Suliţa, pe valea Luncavei.

În anul 1856 intră în scenă primul salvator al rasei, este vorba de colonelul austriac Martin von Hermann, care conştient de calităţile rasei, face un lobby eficient cailor huţuli în faţa superiorilor săi. Odată descoperiţi de armata austriacă, caii huşuli fac istorie la propriu şi la figurat, fiind foarte apreciat în special de companiile de mitraliori, datorită abilităţilor excepţionale de a se strecura pe potecile înguste şi abrupte de munte, pe marginea prăpăstiilor, dar şi datorită faptului că putea duce o încărăcătură deosebit de grea în spinare, nefiind o rasă pretenţioasă la hrănire. Cu alte cuvinte, de la înfiinţarea ei şi până în anul 1914, herghelia de la Lucina a aparţinut Imperiului Austro-Ungar, împreună cu herghelia de la Rădăuţi. Un punct important în istoria rasei a fost marcat în anul 1877, când herghelia a cumpărat  de la populaţia din zonă un număr de zece iepe pure, plus armăsarul Ştirbu, achiziţionat din cătunul omonim. Efectivul matcă a crescut considerabil, aşa că în anul 1891, existau la Lucina 71 de cai huţuli. Însă în luna august a anului 1914, din cauza războioului, austriecii au evacuat herghelia de la Lucina în Austria.

Cai huţuli întorcându-se de la păscut. Sursa foto: Casian Balabaşciuc

Doar că la terminarea războiului, statul român a fost invitat la ultima licitaţie organizată de austrieci la Viena, de unde reprezentaţii României Mari au cumpărtat o parte din materialul de reproducţie al hergheliei Rădăuţi, printre care şi un număr de 150 de armăsari şi iepe de reproducţie proveniţi de la Lucina. A urmat apoi o perioadă de organizare a hergheliilor de la Rădăuşi şi Lucina, până în anul 1922, când nucleul de bază al rasei huţul era compus din 25 de iepe reproducătoare. Însă izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial a dat o lovitură gravă rasei.

Nicu Pârlog

Foto sus: Armăsar huţul Sursa foto: Shutterstock