Mihai Eminescu, omul deplin al culturii românești

Jan 15, 2016

mihai-eminescu.jpg

Camera Deputaților a adoptat, la 16 noiembrie 2010, un proiect de lege, prin care ziua de naștere a lui Mihai Eminescu a devenit Zi a Culturii Naționale, act normativ ce a întrunit 175 de voturi favorabile, unul împotrivă și două abțineri. Proiectul a fost inițiat de 50 de deputați și senatori PSD și de liberalul Mircea Diaconu, care a semnat această inițiativă.


În expunerea de motive a inițiatorilor se arată: ”Ziua Culturii Naționale va fi, în viziunea noastră, o zi în care nu numai celebrăm un mare creator, dar și o zi de reflecție asupra culturii române, în genere, și a proiectelor culturale de interes național”. Decretul pentru promulgarea Legii privind declararea zilei de 15 ianuarie — Ziua Culturii Naționale a fost semnat la 6 decembrie 2010, iar Legea nr. 238 din 7 decembrie 2010 a fost publicată în MO 831 din 13 decembrie 2010. Și în alte țări europene, Ziua Culturii Naționale omagiază oameni de cultură remarcabili, reprezentativi pentru fiecare stat în parte. Astfel, în Spania, Ziua Culturii este marcată la data morții lui Miguel de Cervantes, iar în Portugalia, în ziua în care s-a născut poetul Luis de Camoes. Și autoritățile din Republica Moldova au hotărât ca ziua de naștere a lui Mihai Eminescu să devină Ziua Culturii Naționale. De ce a fost aleasă ziua lui Eminescu drept zi a Culturii Naționale? Poate pentru că ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (...) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim” (Geo Bogza). Poate pentru că reprezintă ”omul deplin al culturii românești” (Constantin Noica). Poate că niciodată nu e prea mult să-l recitim pe poetul, prozatorul, dramaturgul, ziaristul și gânditorul Mihai Eminescu. Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.” ”Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (...) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”, spunea criticul literar Dan C. Mihăilescu, într-un portret inedit făcut lui Eminescu.

Sursa: agerpres.ro

 

Articole similare selectate pentru tine

Teatrul din Oravița a fost primul teatru din România

Construit în anul 1817, ca o copie la o scară mai mică a celebrului teatru vienez Burgtheatre, Teatrul din Oravița a fost primul teatru din România. Inaugurarea lui s-a făcut în prezența împăratului Francisc I și a împărătesei Augusta Carollina, cu ocazia vizitei lor la Oravița, care au fost prezenți și la primul spectacol jucat aici „Cununa cu lăutari”. În anul 1890, când teatrul din Viena este dezafectat, edificiul din Oravița devine din copie original. Un lucru ciudat este faptul că în toată istoria sa teatrul nu a avut niciodată propria trupă de actori.

Singura imagine de la înmormântarea lui Mihai Eminescu

Acum 126 de ani, pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, era condus pe ultimul său drum. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi – se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploiasă şi mohorâtă, unii dintre cei prezenţi având în mână umbrele.

Nevoia de Eminescu

Când pronunţ numele lui, îmi trece prin inimă un fior dintre acelea care o răscoleşte umplând−o de dor tainic. Aud, parcă susurul lin al doinei româneşti coborâtă de undeva, din tăriile cerului, picurându−mi nostalgic, măreţie şi dragoste de neam.