Nevoia de Eminescu

Nov 04, 2016

Eminescu.jpg

Când pronunţ numele lui, îmi trece prin inimă un fior dintre acelea care o răscoleşte umplând−o de dor tainic. Aud, parcă susurul lin al doinei româneşti coborâtă de undeva, din tăriile cerului, picurându−mi nostalgic, măreţie şi dragoste de neam.


Scot, apoi, rând pe rând, din adâncul fiinţei, icoane sfinte sădite aici, de providenţă, icoane ale marilor Sfinţi ai neamului…

Văd cu ochii sufletului pe un bătrân, cu un toiag, pe domnitorul Mircea care cu vorbe simple dar înţelepte, a sfidat pe Baiazid:

”De−un bătrân, da împărate,

Căci bătrânul ce−l priveşti

Nu e om de rând:

El este domnul Ţării Româneşti!”

Câtă înţelepciune, smerenie, dar şi mândrie naţională este pusă în aceste cuvinte simple! El, poetul, prin gura lui Mircea, a făcut să vorbească un neam întreg: neamul lui Decebal, dornic de pace şi bună înţelegere între naţiuni.

Când privesc pe Eminescu la Coştei, îl văd coborât ca un zeu, un zeu al românilor pus acolo, să ne insufle credinţă, unitate; să ne facă să fim mai tari în dorinţa de−a fi români.

Atunci când se apropie 15 ianuarie – Ziua mare a lui Eminescu şi a noastră, în noi parcă creşte dorinţa de−a fi mai aproape de gândurile lui măreţe, de inima lui mare care strânge, iată şi după 157 de ani la un loc pe toată românimea din toate colţurile lumii:

„Câtă frunză, câtă iarbă”

În susurul Căraşului aud cântecul „Pe lângă plopii fără soţ” dar şi „Doina” lui care vorbeşte de străvechi timpuri, de durere şi obidă, dar şi de măreţie a neamului. Românul de totdeauna când a trecut peste cerbicea lui valul înspumat al istoriei „crude şi nedrepte”, atingându−l furios, l−a închis în suflet pe Dumnezeu şi pe Eminescu şi împreună i−a fost mai uşor.

Dumnezeu din tăria aerului l−a dăruit românilor. El este ogorul nostru, dăinuirea noastră pe aceste mirifice locuri, casa noastră, pâinea caldă pe care o dăm copiilor noştri în fiecare zi.

În fiecare zi, nu uitaţi, avem nevoie de împăratul poeziei româneşti, de Eminescu, să ne strângem la un loc, să nu ne pierdem. De ne−am pierde din vina proprie, fiindcă suntem atât de dezbinaţi, ne vor blestema urmaşii în veci de veci.

Eminescu, nu ne privi rece din sfera ta de sus! Dă−ne mai multă înţelepciune să facem pasul cel mare, să ne îndreptăm spre calea cea dreaptă, acum, până nu este prea târziu.

Suntem datori să ne iubim ţara mamă, să ne iubim neamul din care am purces şi să cinstim ţara în care am văzut lumina zilei…

Maria Păuţa Gaşpăr

 

Articole similare selectate pentru tine

Zborul lui Aurel Vlaicu la Vârșeț

Aurel Vlaicu, pionier al aviației mondiale, acela care s-a încumentat să zboare deasupra Bucureștiului, deasupra Vienei, în vara anului 1912 a zburat și peste Vârșeț.

Teatrul din Oravița a fost primul teatru din România

Construit în anul 1817, ca o copie la o scară mai mică a celebrului teatru vienez Burgtheatre, Teatrul din Oravița a fost primul teatru din România. Inaugurarea lui s-a făcut în prezența împăratului Francisc I și a împărătesei Augusta Carollina, cu ocazia vizitei lor la Oravița, care au fost prezenți și la primul spectacol jucat aici „Cununa cu lăutari”. În anul 1890, când teatrul din Viena este dezafectat, edificiul din Oravița devine din copie original. Un lucru ciudat este faptul că în toată istoria sa teatrul nu a avut niciodată propria trupă de actori.

Secretul lui Mihai

Povestirile Mariei Păuței-Gașpăr se înscriu în aceeași zonă tematică descrisă de Ion Bălan și Simion Drăguța, respectiv în universul țăranului de la codru. Note sociale, dar și note de morală tradițională stau, deseori, la originea multor drame omenești din acest spațiu.