Originea conflictului dintre islam şi creştinism (2)

Jan 24, 2016

Între lumea creştină şi islam există un conflict, mocnit sau viu, de aproape 1.400 de ani. Oştile „latinilor“ şi cele ale „sarazinilor“ s-au ciocnit de sute, poate chiar de mii de ori. Aparent, motivele religioase au făcut ca cele două lumi să se înfrunte. Dincolo de ideologie, originea conflictului stă în interese laice şi în patimi umane.

Şi cum de multe ori Biserica depindea de protecţia războinicilor, a fost inventat ”războiul sfânt„ şi ”soldatul lui Hristos” care, bineînţeles, trebuia să lupte cu păgânii, furia lui războinică fiind canalizată în afara lumii creştine. Astfel, Sfântul Augustin este cel care defineşte primul ”războiul drept„. Pentru autorul ”Oraşului Domnului”, un război este drept dacă îndeplineşte trei condiţii: să fie declarat şi purtat de către o autoritate legitimă, să aibă ca scop respingerea sau recuperarea unor bunuri şi să fie dus cu intenţii cinstite”, preciza profesorul de la Universitatea din Paris, Phillippe Contamine, în lucrarea sa, ”Un război pentru Împărăţia Cerurilor”. Mai mult decât atât, alte feţe bisericeşti importante au interpretat la fel ca elita musulmană legea creştină pentru a justifica războiul în numele credinţei. ”Grigore cel Mare (papă între ani 590 şi 604) pare să introducă o idee nouă atunci când, într-una din scrisorile sale întrevede posibilitatea unui război misionar, cu scopul răspândirii creştinismului”, adaugă Contamine.

Apoi, apariţia unei clase de nobili războinici dornici de căpătuială şi agresivi i-a făcut pe clerici să intensifice şi mai mult legiferarea unui ”război sfânt” contra păgânilor, iar pe cavalerii aventurieri să-i transforme în ”războinicii lui Hristos”. ”Liber de vita christiana”, a lui Bonizo de Sutri, a definitivat această legiferare şi chiar a servit drept bază ideologică pentru pornirea în Prima Cruciadă. Mai târziu, atât Papa Urban al II-lea, dar mai ales Sfântul Bernard, alimentează ideologic furia războinică a creştinilor occidentali contra ”păgânilor” musulmani.

Sfântul Bernard de Clarivaux

De cealaltă parte, în lumea musulmană, în timpul cruciadelor, jihadul a fost total desprins de forma sa ideologică iniţială şi folosit de dinastia Ayuybidă din Siria ca formă de regrupare islamică şi ”război sfânt”, armat bineînţeles. Apoi în secolele XIV-XV, jihadul a justificat ideologic întreaga cucerire otomană, îndreptată împotriva lumii creştine. Expediţii de jaf şi cucerire mascate de religie ”Războiul sfânt” exista doar pe plan ideologic însă.

Originile conflictului sunt mult mai telurice şi ţin, după cum arată specialiştii, de expansiunea demografică, luptă pe resurse şi avere. Cucerirea arabă a fost în primul rând un proces de expansiune şi cucerire a unui nou stat format. Unificarea triburilor arabe şi apariţia unei credinţe comune a permis cucerirea de teritorii mai bogate şi altădată mul prea puternice pentru triburile disparate de beduini. ”Marea parte a elitei, Quraysh, Thaqlf şi mulţi medinezi de asemenea ar fi putut dori expansiunea politică a graniţelor noului stat pentru a asigura şi mai bine, comerţul pe rutele Arabiei dar şi pentru capturarea de noi rute comerciale care s-au mutat către nord.{...} şi erau deasemenea şi alte avantaje financiare pentru elite, oferite de expansiunea statală: achiziţia de noi proprietăţi în regiunile cucerite, posibilitatea de a percepe taxe populaţiilor cucerite, bogăţii în aur şi sclavi.”, preciza Fred Donner. Aceeaşi situaţie a fost întâlnită şi în Europa în preajma cruciadelor mai ales. Nobilimea dorea teritorii noi, iar mirajul Orientului, descris de multe ori bombastic de pelerini, exercita o fascinaţie aparte şi promisiunea unei îmbogăţiri rapide şi glorioase în numele Crucii.

”Aspiraţia la onoare, aventură şi câştig şi pentru un număr redus şi pământ au apărut deasemenea la cruciaţi.”, preciza şi Jonathan Phillips, specialist în istoria cruciadelor în lucrarea sa ” Holy Warriors: A Modern History of the Crusades”.

Unul din multele episoade ale confruntării dintre lumea islamică şi cea creştină FOTO burnpit.us

Totodată Europa la începutul secolului al XI lea era plină de cavaleri rămaşi fără moştenire, războinici rătăcitori şi dezmoşteniţi care doreau să se căpătuiască. Drept dovadă stau şi jafurile din drumul cruciaţilor către Ierusalim, prin oraşele Europei îndreptate în special împotriva evreilor. Totodată chiar şi oamenii de rând visau la acest paradis al bogăţiei cum era prezentat Orientul, iar legiuni de cerşetori, oameni fără căpătâi şi chiar copii au plecat disperaţi în cruciadă, să ucidă păgâni pentru salvarea sufletului dar mai ales pentru dobândirea de averi. Negustorii veneţieni, genovezi şi pisani, arată specialiştii au fost cei mai câştigaţi, deschizând noi antrepozite şi rute comerciale care le-au înzecit câştigurile.

Cu alte cuvinte interesele comerciale şi dorinţa de îmbogăţire a elitelor dar şi a maselor a stat la baza unui conflict, atent „ambalat„ ideologic şi religios. Elementele turbulente trimise să se războiască în altă parte Un alt motiv care a stat la baza pornirii războaielor religioase a fost dorinţa elitelor politice dar şi ecleziastice de a scăpa de turbulenţii din zonă. Cu alte cuvinte, papii şi episcopii îşi doreau ca briganzii şi cavalerii rătăcitorii care atacau la drumul mare civili dar care jefuiau şi mănăstiri, să-şi găsească un alt câmp de luptă. Iar păgânii, pentru a căror ucidere le era promisă acestor seniori violenţi viaţa veşnică şi raiul, erau ţintă indicată de aceştia.”Cruciadele au putut deci să le ofere acestor luptători fără ocupaţie, chiar şi unor ţărani, posibilitatea de a-şi îmbunătăți starea. De a agonisi o avere prin împărțirea prăzii şi prin jaf; iar celor ce rămâneau acasă, printr-o mai corectă repartizare a bunurilor. Poate că, astfel, plecarea luptătorilor profesionişti, turbulenţi şi lacomi, să fie permis şi respectarea mai atentă a interdicţiei Pacea lui Dumnezeu, impusă de Biserică păstrând liniştea în Occident prin posibilitatea ce li se oferea acestora de a-şi consuma energia peste mări”, scria Robert Delon în ”Cruciadele”.

De cealaltă parte, în cazul expansiunii arabe, califii doreau să canalizeze energia războinică a triburilor de beduini către alte teritorii, pentru a stopa eternele războaie interne. Totodată noi teritorii însemnau înmulţirea prăzii pentru beduinii care începeau să se sedentarizeze şi să creeze tot mai puţine probleme puterii centrale. Totodată expansiunea demografică în Arabia secolului al VII-lea dar şi cea din Europa Apuseană în secolul al XI-lea au dus la plecarea către alte zone pentru a-şi căuta rostul.

Cosmin Zamfirache

Foto: Şarjă a cavalerilor Occidentali FOTO pinterest.com