Istoria culturală a Banatului 4/8

Nov 16, 2016

Întrucât religia islamică interzice reprezentarea figurii umane, artele plastice se orientează asupra elementelor vegetale şi a celor geometrice. O dezvoltare deosebită a cunoscut cultura scrisă. Începutul l−au făcut cronicile, apoi diferite relatări de călătorie, suculente în descrierea unor obiective sau chiar ţinuturi bănăţene.

Se remarcă globtrotterul ottoman Evlyia Celebi, care lasă cea mai amplă descriere a Banatului de la mijlocuul veacului al XVII−lea (anii 1660 – 1664). Cronicarii El Hac Ibrahim Naimed din Timişoreanul, Ibrahim Pecevi, dragomanul Ali, sunt doar câţiva dintre cei ce au lăsat mărturii semnificative despre viaţa Banatului din perioada otomană.

Redusă doar la câteva centre urbane, cultura islamică din Banat dispare definitiv odată cu părăsirea Banatului de către otomani, în anul 1716. Începe acum o nouă perioadă, cea a reconectării Banatului la cultura şi civilizaţia Europei Occidentale şi Centrale.

Cucerirea cetăţii Timişoara de către trupele imperiale habsburgice, comandate de prinţul Eugeniu de Savoya, pe 13 octombrie 1716, înseamnă în fapt cucerirea întregului Banat. Începe acum o perioadă complexă şi efervescentă, în primul rând în plan politic, întrucât zona devine o „ţară de coroană”, administrată direct de curtea vieneză între anii 1716 şi 1778.

Semnarea capitulării

Din punct de vedere administrativ se instalează o administraţie militară imperială (1716 – 1754), apoi una civilă (1754 – 1778), iar teritoriul este împărţit în districte. Începe exploatarea intensivă a bogăţiilor subsolului, prin deschiderea şi redeschiderea de mine, construirea furnalelor de la Bocşa, Ciclova etc. (1717, 1718), urmate de cele din Reşiţa (1771), începerea canalizării râului Bega (1728), desecarea treptată a regiunilor joase şi redarea unor întinse suprafeţe de pământ pentru agricultură.

Pătrunderea elementelor occidentale în cultura spaţiului bănăţean, ca şi modul în care acestea au fost receptate şi adaptate unui sistem de valori ce aparţine unor popoare cu structuri mentale diferite de cele vest−europene, au fost subiecte de studiu pentru elita intelectuală a acestei regiuni încă din veacul al XVIII−lea şi a rămas o preocupare constantă şi acum.

Ca spaţiu multietnic Banatul – reintrat în graniţele europene ca o provincie habsburgică, aflată sub autoritatea bicefală religioasă – prin episcopia romano−catolică de Cenad cu sediul la Timişoara şi cea ortodoxă, prin episcopia de la Sremski Karlovac – a reuşit integrarea europeană, păstrându−şi în paralel relaţiile cu centrele de cultură tradiţionale.

Lipsa nobilimii de pe acest teritoriu şi amplele lucrări cu caracter economic au permis curţii vieneze să aplice cu succes – ca în nici o altă regiune europeană a acelui timp – principiile mercantilismului şi ale populaţionismului. Prima măsură a contribuit la transformarea Banatului într−o sursă inepuizabilă de bunuri pentru consum intern şi – mai ales – pentru export în toată Europa.

Relaţiile feudale au fost – treptat – înlocuite cu cele de tip precapitalist. Politica populaţionistă a Casei de Habsburg a urmărit sporirea populaţiei din Banat cu elemente catolice recrutate din Imperiul German, din Franţa, Belgia, Italia, Spania, Cehia, Slovacia etc., meseriaşi dar şi ţărani, care să constituie un sprijin la această graniţă sud−estică a imperiului, inclusiv pe plan militar. În cele trei mari perioade de colonizare: carolină (1716 – 1740), tereziană (1740 – 1780) şi iosefină (1780 – 1790), au fost aduse zeci de mii de familii germane şi germanofone, dar şi de alte etnii.

Curcubeul minoritar la Timișoara

Aduşi cu mari cheltuieli, coloniştii au avut nevoie de cel puţin o generaţie pentru a se împământeni şi pentru a devein factori activi în viaţa provinciei. Din relatările unor izvoare şi conscripţii contemporane reiese faptul că românii singuri erau tot atât de numeroşi cât toţi ceilalţi luaţi împreună. S−a produs însă un fenomen extrem de interesant şi rareori întâlnit în Europa acelor timpuri: nivelul extrem de ridicat al interferenţelor, aculturaţiei şi convergenţelor culturale.

Despre Banat se afirmă îndeobşte că este regiunea in care nu au existat conflicte interetnice şi interreligioase în ultimele sute de ani. Faptul este absolut exact, însă trebuie explicitat în întreaga sa evoluţie şi complexitate. Pentru aceasta se cuvin introduse în discuţie şi aprofundate elementele constitutive ale acestei stări de lucruri – rare atât în Europa acelor veacuri – cât şi în lume.

Dezvoltarea economică intensivă şi rapidă s−a produs din iniţiativă imperială, folosind ca forţă de muncă populaţia locală şi ca meşteri, arhitecţi şi ingineri, elemente alogene venite temporar sau stabilite definitiv în Banat. Obiectivele economice de mare importanţă, unele păstrate până astăzi, au fost realizate prin efort comun.

Diversitatea etnică a forţei de muncă (necalificată sau calificată) a fost completată de cea lingvistică. În Banatul secolului al XVIII−lea se vorbeau germana, ca limbă oficială a statului şi a coloniştilor, dar mai ales româna şi sârba. Majoritatea locuitorilor integraţi în activitatea economică, comercială, administativă, culturală, vorbeau cel puţin două sau chiar trei limbi.

Dr. Ioan Haţegan, istoric, Academia Română, Timişoara

Foto: Capitularea turcilor la Timișoara în fața armatei comandate de prinţul Eugeniu de Savoya