Entuziasmul şi dragostea scriu pagini de istorie şi cultură la Glogoni (1)

Apr 13, 2016

Localitatea Glogoni aparţine comunei Panciova şi se află la o distanţă de cca 20 km nord-vest de oraşul Panciova. Denumirea oficială a localităţii este Glogonj, iar locuitorii români o numesc Glogoni. În vremea Graniţei Militare, localitatea purta denumirea Glogan, iar pe timpul dominaţiei maghiare satul s-a numit Galgonyas (Torontal).

Faptul că este vorba de o localitate care a fost locuită în vremuri străbune îl confirmă datele din monografia Glogoni – pagini de istorie culturală de Ilie Baba. Autorul consemnează că datorită săpăturilor arheologice la Glogoni au fost găsite obiecte ce datează din Epoca de Bronz: trei brăţare de bronz, un colier şi parte dintr-o armă de bronz. Din perioada Imperiului Roman, au fost găsite o brăţară din metal de pe timpul împăratului Aurelian şi câteva obiecte din argilă arsă cu ornamente caracteristice perioadei romane.

Toate obiecteleau fost decsoperite pe partea dreaptă a drumului către localitatea Iabuca, în locul numit Uncă. În timpul lucrărilor l-a fântâna arteziană, la adâncimea de doi metri lucrătorii au dat de un raft cu vase din argilă arsă pentru bucătărie. Sicriurile din piatră, care s-au folosit la înmormântarea marilor conducători de oaste romană, au fost găsite şi ele din întâmplare, datorită lucrărilor la temelia căminului cultural. Au mai fost descoperite şi scheletele a doi soldaţi înarmaţi, probabil din secolele X-XII, din perioada năvălirii hunilor în acest spaţiu, scrie Valentin Mic în săptămânalul Libertatea.

Denumirea localităţii provine de la cuvântul glog (păducel-porumbar) - o plantă tufoasă cu flori albe, crengi spinoase şi boabe roşietice, care în timpurile străvechi s-a întins pe mari suprafeţe în acest spaţiu. Localitatea a fost atestată în anul 1586, în timpul dominaţiei otomane, aparţinând Sangiacului Panciova.

Cu aceeaşi denumire, satul este menţionat şi în Catastihul de la Peci. Între anii 1723 şi 1725, generalul Mercy a făcut măsurarea topografică a Banatului, iar Glogoni se aminteşte ca localitate părăsită cu denumirea Glokansna, după alte izvoare Glogoniscs.

Localitatea este atestată şi în cele două catastife din anii 1660 şi 1666 ale călugărilor trimişi de Patriarhul Maxim de la Patriarhia din Peci, pentru colectarea darurilor de la populaţia sârbă şi română în pomenirea celor vii şi răposaţi. Cu ocazia primei călătorii au vizitat 160 de sate din Paşalâcul Timişoarei. Patriarhul Maxim i-a trimis pe călugări în Vlahia, adică în Banatul de şes, care în timpul dominaţiei otomane (1552-1716) a avut această denumire.

După eliberarea Banatului de sub turci, s-a consemnat declinul populaţiei. Mulţi locuitori au părăsit satul din cauza diferitor boli, precum ciuma. Au fost înregistrate doar zece gopsodării, iar documentele arată că în anul 1723 satul a fost părăsit. Pe harta Contelui Mercy (1723-1725) localitatea Glogoni nu este înregistrată.

În anul 1764 s-a format Confiniul Militar – Graniţa Militară a Regimentului de Graniţă Germano-Bănăţean nr.1„2 din Panciova. Localitatea Glogoni a fost anexată Regimentului şi a devenit sediul celei de-a patra companii. Clădirea cancelariei militare a servit până la desfiinţarea Graniţei Militare 1872, iar după aceea a funcţionat ca şi casă comunală, până în 1910, când a fost demolată.

Românii din Glogoni au fost colonizaţi din ţinutul Mureşului, unde au fost grăniceri împreună cu sârbii. După ce Graniţa Militară de pe Mureş s-a desfiinţat, la iniţiativa împăratului Iosif al II-lea au fost aduşi în Graniţa Militară de sud. În anul 1781, o parte din românii din Begej, Sveti Đurađ (Jitişte de azi) au fost strămutaţi în satele din împrejurimea oraşului Panciova: Ovcea, Iabuca, Glogoni şi Omoliţa. Colonizarea a continuat şi după 1803, când la Iabuca, Cuvin şi Glogoni au fost colonizaţi nemţi pentru a destabiliza populaţia românească şi cea sârbească de atunci, majoritară în aceste părţi ale Banatului.

Apartenenţii acestei populaţii au devenit grăniceri, pentru a apăra graniţa dinspre Imperiul Otoman, dar au fost mobilizaţi şi în alte părţi ale Imperiului Austriac unde s-au purtat războaie.

Potrivit ultimului recensământ al populaţiei, la Glogoni sunt puţin peste 200 de români. Datele nu a fost întotdeauna atât de sumbre. Numărul locuitorilor a crescut până în anul 1900, după care s-a înregistrat declinul populaţiei. Consecinţele războiului din 1914-1918 s-au simţit până în anul 1931, când a început migraţia populaţiei, cu precădere pe continentul american.

Din cartea Cu noi în Glogoni, aflăm că la 1 septembrie 1939 structura populaţiei a fost următoarea: nemţi – 1.644, români – 753, romi – 41, maghiari – 26, sârbi – 19, ceceni – 5, slovaci – 4. În total, au fost 2.492 de locuitori. Numărul glogonenţilor a crescut după anul 1948, când a fost a fost colonizată populaţia din Macedonia. S-a înregistrat un declin brusc, deoarece locuitorii nou-veniţi nu s-au adaptat la condiţiile de viaţă. O parte dintre colonişti s-au întors în locurile natale.

După înfiinţarea satului, câţiva ani românii au făcut parte din Comunitatea Bisericească din Sefcherin, unde la fel a trăit populaţie românească. După anul 1806, când şi la Glogoni s-a construit o biserică, Sefcherinul a devenit filie la parohia Glogoni. Autorităţile Militare au dat 34 de jugăre, biserica aflându-se în centrul satului. Deoarece sfântul locaş a fost neîncăpător, în anul 1848 creştinii glogonenţi au construit o biserică din cărămidă, mai spaţioasă, acoperită cu şindrilă. Biserica a avut clopotniţă aparte, construită din piatră şi acoperită cu ţiglă.

După despărţirea ierarhică de către Mitropolia de Carlovaţ, s-a constituit primul Comitet Parohial în faţa Protopiatului Panciovei.

Vechea biserică a ajuns într-o fază avansată de degradare, aşa că localnici au clădit un nou locaş de închinare. În anul 1909 s-a făcut proiectul bisericii şi s-au asigurat bani, iar pe data de 28 martie stil vechi / 10 aprilie 1911, a avut loc licitaţia pentru zidirea bisericii. Lucrările a fost terminate în termenul stabilit prin contract, la 1 noiembrie 1911. Biserica a fost sfinţită de către preotul Valeriu Perin la 24 decembrie 1911.

Pe parcurs, la Biserica Ortodoxă Română din Glogoni au slujit mulţi preoţi care au păstrat credinţa, aşa cum au moştenit-o din strămoşi, dar glogonenţii îi ţin minte ultimii doi: Iuliu Zgârgea şi Roman Hegean.