”Chestiunea țărănească” și răscoala din 1907 (1)

May 18, 2016

Titlul articolului, apărut în limba engleză în revista „History today” este „Răscoala: the last peasants’ revolt”. Autorul articolului este istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României. El îşi propune să discute evoluţia şi urmările „ultimei răscoale ţărăneşti din Europa” (concluzie a domniei sale) şi urmările acestei „incredibile băi de sânge”.

Prezentarea este foarte rezumativă, chiar telegrafică, dar sintetică şi concludentă, precum şi însoţită de un material ilustrativ bogat, menit să ajute cititorului occidental din generaţiile de astăzi, să  ia cunoştinţă despre acest eveniment istoric şi să-l înţeleagă în cadrul fenomenului istoric general. Lectura acestui articol – pe care îl putem considera eseu istoric şi chiar studiu istoric în formă popularizată – ne-a determinat să încercăm o prezentare analitică a lui, precum şi să adăugăm câteva observaţii, menite să completeze tabolul reconstituit de autor, relatează expunere.com.

Pentru a înţelege răscoala ţărănească din anul 1907 trebuie să ne referim în primul rând la cauzele ei. Dispute în acest sens au existat în istoriografia de tendinţe diferite. Totuşi trebuie să subliniem că toţi istoricii au apreciat ca principală cauză reală a răscoalei situaţia existentă în anul 1907 în societatea şi economia românească, elementul de bază fiind sărăcia şi mizeria ţăranului.

Aici putem cita o strofă din poezia „Scrisoarea deschisă a unui melc” de A. Mirea (de fapt, pseudonimul comun al poeţilor Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel): „Nu căutaţi aiurea, nici altora pricină/Că nu e nici N. Iorga, nici G. Coşbuc de vină/Ci numai sărăcia, eterna sărăcie” (citez din memorie). Pentru a-şi susţine punctul de vedere, influenţat de punctele de vedere susţinute anterior de istoricul Philip Gabriel Eidelberg şi de sociologul Daniel Chirot, specialişti occidentali în istoria României, ale căror studii în limba engleză au atras atenţia în anii 70 ai secolului 20, cercetătorul Markus Bauer prezintă în mod rezumativ situaţia României – şi în special a ţărănimii române – în ultimele decenii ale secolului al 19-lea şi la începutul secolului al 20-lea. El menţioneză caracterul economiei româneşti în perioada respectivă: o economie eminamente agrară, care a suferit ca urmare a intrării grâului american în competiţia exportului, precum şi a politicii economice protecţioniste a Austro-Ungariei asupra cărnii produsă în Ungaria. Pe de altă parte, situaţia socio-economică internă a României era problematică.

Mai mult de jumătate din terenurile agricole erau în posesiunea marilor moşieri, care preferau să nu şi le administreze singuri, ci să îşi petreacă timpul la oraşe, preferând alte ocupaţii. Proprietarii de moşii preferau să-şi arendeze moşiile. Pe această cale  a apărut categoria arendaşilor, mulţi dintre ei evrei (în Moldova), greci şi bulgari (în Valahia), dar şi români. Autorul vorbeşte şi despre concurenţa între arendaşi, arătând cazul concurenţei între renumiţii Mochi Fischer şi Berman Juster în privinţa arendării moşiei prinţului Mihalache Dimitrie Sturdza, la Flămânzi. Interesant faptul că autorul subliniază că aceşti arendaşi erau evrei imigraţi din Bucovina austriacă şi vorbeşte despre „trusturi de arendaşi”. Termenul ne pare problematic şi a fost respins de o parte a istoriografiei. O polemică asupra lui s-a dezvoltat încă în perioada imediat următoare răscoalei, între Nicolae Iorga şi Moses Schwarzfeld, ultimul vorbind despre „trusturi Fischereşti” în mod ironic.

De fapt nu este vorba despre trusturi oficiale, ci despre alianţe familiale. Aceşti arendaşi erau oameni ambiţioşi, dornici atât de câştig, cât şi de prestigiu şi putere, concurenţa fiind tocmai între două familii evreieşti, cel puţin în acest caz. Ei nu erau nici solidari, nici susţinători ai vieţii obşteşti evreieşti. Cazul lui Mochi Fischer, care nu s-a dovedit darnic faţă de emigranţii evrei săraci plecaţi pe jos la 1900 („fussgeyers”) este elocvent în acest sens.

Alt aspect al vieţii agrare în România la începutul secolului al 20-lea, subliniat de autor este cel al proprietăţii ţărăneşti şi al gospodăriilor ţărăneşti. Circa 80 la sută din populaţia României se întreţinea din gospodării agricole. Dar mai mult de 60 la sută dintre ţărani deţineau suprafeţe de teren agricol mai mici de 5 hectare şi mai puţin de 5 vite, în timp ce pentru întreţinerea unei familii erau necesare între 5 şi 10 hectare de pământ arabil. De aceea, aceşti ţărani erau nevoiţi să ia în arendă câteva hectare de pământ din moşia locală, prin înţelegere cu arendaşul moşiei.

Plata era făcută în muncă pe moşia respectivă, în felul tradiţional al rentei în muncă. Înlocuirea acestei plăţi cu o plată în bani a fost acceptată de reforma agrară din anul 1864, dar nu a fost pusă în aplicare întotdeauna. Cei care i se opuneau erau atât proprietarii de pământuri, cât şi arendaşii, în asociere cu primarii locali: pe această cale ei realizau un câştig mai mare decât ar fi realizat pe piaţa liberă. Este sistemul „învoielilor agricole”. Promisiunea arendaşului Mochi Fischer de a reduce o parte din renta în muncă pe care trebuiau s-o plătească ţăranii din satul Flămânzi (din apropiere de Botoşani) după ce reuşise să obţină arenda acestei moşii înlăturându-l pe concurentul Berman Iuster, nu a fost pusă în aplicare de el.

Aceasta a fost una din cauzele izbucnirii răscoalei, cataliza acestei răbufniri. Cu alte cuvinte, putem adăuga – folosind un termen existent în presa timpului şi preluat de istoriografia din prima jumătate a asecolului al 20-lea – că principala cauză a răscoalei rezida în aşa-numita „chestiune ţărănească”, principala „chestiune” existentă pe eşichierul politic şi social românesc în ultimele decenii ale secolului al 19-lea şi în primele decenii ale secolului al 20-lea.