”Chestiunea țărănească” și răscoala din 1907 (2)

May 20, 2016

Titlul articolului, apărut în limba engleză în revista „History today” este „Răscoala: the last peasants’ revolt”. Autorul articolului este istoricul german Markus Bauer, specialist de prestigiu în cercetarea istoriei Europei Răsăritene şi în special a istoriei României. El îşi propune să discute evoluţia şi urmările „ultimei răscoale ţărăneşti din Europa” (concluzie a domniei sale) şi urmările acestei „incredibile băi de sânge”.

La începutul secolului ai 20-lea, principalele partide politice erau cel conservator şi cel naţional-liberal. Ultimul era divizat între liberalii moldoveni şi liberalii munteni. Deşi cele două principate erau unite politic din anul 1859 şi administrativ din anul 1862, iar România îşi proclamase independenţa în anul 1877 şi devenise regat în anul 1881, interesele continuau să fie diferite între proprietarii de pământuri din cele două foste principate, devenite regiuni ale aceleiaşi ţări, scrie expunere.com.

Istoricul Markus Bauer nu se referă la acest aspect, dar el nu poate fi trecut cu vederea, datorită diferenţelor de dezvoltare şi de situaţie. Moldova era mai săracă decât Valahia, iar rolul micilor proprietari agricoli era diferit de la o regiune la alta, ceea ce determina diferenţe de interese.În Moldova existau moşii mari, adevărate latifundii, iar majoritatea arendaşilor erau evrei. În Valahia aproape că nu existau arendaşi evrei, ci greci şi bulgari, şi exista şi sistemul micii proprietăţi agrare. Sistemul „învoielilor agricole” nu era atât de răspândit ca în Moldova, economia locală era mai dezvoltată şi apăruse chiar şi o clasă de ţărani îmbogăţiţi. Autorul se referă la punctele de vedere diferite ale partidului naţional-liberal şi ale partdului conservator.

Partidul Naţional-Liberal susţinea  că sistemul arendărilor de către arendaşi „profesionişti” şi cel al „învoielilor agricole” trebuia abolit şi înlocuit cu o reţea de bănci rurale şi cooperative săteşti care să acorde credite ţăranilor pentru a putea lua în posesiune porţiuni din moşiile existente, ceea ce ar fi transformat sistemul latifundiar şi l-ar fi făcut să cadă în desuetudine. Această idee era în cadrul programului economic al aceluiaşi partid, care susţinea teza industrializării, afirmând că România trebuie să pună accentul pe dezvoltarea industrială şi urbană.

În anul 1906, România era a patra mare producătoare de petrol din lume, ceea ce îi prevedea un viitor în domeniul dezvoltării industriale atunci când preţurile produselor agricole erau în scădere datorită concurenţei  externe. De fapt, era punctul de vedere al liberalilor valahi. Vizavi de acest punct de vedere era cel al partidului conservator, care susţinea ca România trebuie să rămână o ţară cu economie dominant agrară. Programul economic şi social al partidului conservator  susţinea că singura cale de îmbogăţire a satelor era menţinerea sistemului arendării moşiilor, dar obligându-i pe arendaşi să acorde condiţii mai bune de subarendare şi contracte de muncă mai avantajoase ţăranilor în cadrul „învoielilor agricole”. Astfel, moşierii ar fi i-ar fi putut controla pe ţărani ca pe o forţă de muncă, iar ţăranii ar fi putut lua în arendă suprafeţe de teren mai mari.

În cele din urmă, ţăranii ar fi urmat să înceteze să muncească pe moşie pentru bucata de pământ subarendată şi ar fi plătit arenda în bani, aşa cum era prevăzut de reforma agrară din anul 1864. Această idee era susţinută şi de unii ideologi şi politicieni liberali moldoveni, a căror gândire era influenţată de situaţia de pe teren din Moldova. In această categorie era Vasile Kogălniceanu, fiul omului politic liberal Mihail Kogălniceanu. Aici trebuie să menţionăm că istoricul Markus Bauer nu se referă la diferenţele ideologice între liberalii valahi (sau munteni) şi liberalii moldoveni. El îl menţionează pe Vasile Kogălniceanu ca „politician conservator”.

Dar, deşi susţinea un punct de vedere apropiat cu cel al Partidului Conservator şi deşi îndeplinise unele funcţii politice şi administrative în timpul guvernării conservatoare, Vasile Kogălniceanu era totuşi un liberal moldovean, membru al partidului liberal, lucru care poate fi înţeles şi din corespondenţa lui cu tatăl său în anii 80 ai secolului al 19-lea. Faptul este menţionat şi de istoricul Philip Gabriel Eidelberg în lucrarea „The Great Romanian Peasant Revolt of 1907: Origins of a Modern Jacquerie” .

În studiul său, istoricul Markus Bauer se referă şi la aspectul evreiesc al răscoalei din 1907. Pentru a completa afirmaţiile sale, trebuie să menţionăm că cea de a doua problemă care frământa eşichierul politic şi social românesc în ultimele decenii ale secolului al 19-lea şi primele decenii ale secolului al 20-lea era „chestiunea israelită”. Evreii erau o populaţie lipsită de drepturi politice, cu unele excepţii. Congresul de la Berlin obligase România să acorde cetăţenia română oricărui „străin”, indiferent de confesiunea lui religioasă, modificând astfel articolul 7 al Constituţiei din anul 1866, care prevedea că pot fi încetăţeniţi numai străinii de rit creştin. Dar România nu a acordat emanciparea totală a locuitorilor ei evrei, ci numai încetăţenirea în bloc a foştilor combatanţi în războiul de independenţă şi – în rest – numai încetăţeniri individuale, fiecare dintre ele trebuind să fie votată ca o lege specială atât de către Parlament, cât şi de către Senat  (vedeţi în acest sens studiul profesorului Carol Iancu, „Evreii din România 1866-1919”, carte apărută recent la Bucureşti în cea de a treia ediţie, lărgită şi revizuită, cu o bibliografie actualizată).

Desigur, se poate încerca o aplicare a tezelor regretatului istoric şi sociolog israelian Jacob Katz la situaţia din România, respectiv trecerea de la societatea pre-neutrală la societatea neutrală, în care rolul aparteneţei religioase se diminuează şi ulterior dispare complet în privinţa apartenenţei civice, în mod treptat (vedeţi în acest sens lucrarea sa, „Out of the Ghetto”, apărută în anul 1973). Nu vrem să insistăm asupra acestui aspect. Menţionăm numai eforturile intelectualităţii evreieşti modernizate („maskilii”) de a realiza integrarea culturală (sau cel puţin lingvistică) a evreilor în România pentru a justifica primirea emancipării.

Polemica asupra emancipării continua, incluzând uneori articole de presă şi broşuri violente din partea adversarilor emancipării şi apologetice din partea susţinătorilor ei. Fenomenul respingerii evreilor, existent în fiecare ţară în perioada polemicii pentru emancipare, era însoţit deja de accente ale antisemitismului modern, printre altele datorită întârzierii dezvoltării faţă de ţările vest-europene şi central-europene.

În mare parte, evreii din mahalalele oraşelor reprezentau o populaţie săracă. Desigur, existau şi exceptii, evrei bogaţi, activi în sectoarele economice, printre care în cel al arendăşiei. Atacurile  împotriva arendaşilor evrei erau însoţite de atacuri antievreieşti, care vizau întreaga populaţie evreiască. Preoţi şi învăţători rurali se numărau printre incitatorii ţăranilor împotriva evreilor; ulterior, unii dintre ei au fost arestaţi pentru sprijinirea ţăranilor. Autorul subliniază că incitarea pornea de la ideologi naţionalişti, precum istoricul Nicolae Iorga, prin intermediul ziarului său „Neamul Românesc”, care reflecta un punct de vedere naţionalist şi romantic asupra rolului ţăranilor în societatea românească.

Markus Bauer adaugă că „împreună cu profesorul  Alexandru Constantin Cuza de la Universitatea din Iaşi, Iorga organiza diferite adunări studenţeşti la care imigranţii evrei erau blamaţi în mod frecvent ca fiind principala cauză a problemei”. Totuşi, putem răspunde la această afirmaţie că, deşi Iorga şi Cuza întemeiaseră partidul naţional-democrat, de orientare antisemită, au existat unele diferenţe de nuanţe între ei, care au dus ulterior la părăsirea partidului de către Nicolae Iorga şi la schimbarea atitudinii lui faţă de evrei. Orientare care a determinat atitudinea lui ulterioară şi asasinarea lui de către legionari, iniţial discipoli ai lui A. C. Cuza, dar împotriva cărora pornise Nicolae Iorga. Autorul afirmă că ulterior Nicolae Iorga a renunţat la antisemitism, lucru adevărat (vedeţi în acest sens biografia lui Nicolae Iorga, de Nagy-Talavera), deşi – adăugăm – a mai existat o excepţie, broşura „Iudaica”, polemică împotriva unor politicieni evrei din România interbelică, în care reapar generalizările.

Autorul subliniază şi atitudini ale unor intelectuali care nu manifestau tendinţe ultranaţionaliste, ci tendinţe sociale, consideraţi incitatori la răscoală, precum Vasile Kogălniceanu (se referă la broşura acestuia, „Către săteni”) şi George Coşbuc (se referă la influenţa poeziei sale, „Noi vrem pământ”, publicată cu circa 12 ani mai înainte), precum şi a unor oameni din administraţia publică, precum prefectul judeţului Botoşani, Ilie Văsescu, acuzat de nepăsare atunci când ţăranii se pregăteau să atace şi au atacat şi molestat arendaşi evrei. Ulterior, Vasile Kogălniceanu a fost arestat, acuzat de incitare dar niciodată judecat şi amnistiat de rege, iar Ilie Văsescu a fost demis de noul c la 26 martie 1907.

Putem adăuga faptul că studenţii incitaţi, ca şi preoţii şi învăţătorii rurali erau ei înşişi de origine ţărănească. Autorul subliniază şi rolul micilor grupuri socialiste „care fuseseră influenţate de revoluţionarii din Rusia, care de asemenea s-au aflat la spatele ţăranilor. Printre ei erau marinari de pe crucişătorul Potemkin, care declanşase prima revoluţie rusă în 1905 în portul Odesa de la Marea Neagră. Mulţi dintre ei veniseră în România după înfrângerea (revoluţiei) şi lucrau în industria petrolului sau în ferme agricole”.