Stenka Razin, un veritabil Robin Hood slav (1)

Jun 13, 2016

Pătimaşi, vicioşi, cruzi, imprevizibili, trăind la intensitate maximă fiecare clipă a vieţii, cazacii de pe Don şi de pe Volga nu se înscriu defel în tiparele care îi definesc pe eroi. Şi totuşi…

Nu mai puţin de 14 ani de război cu Polonia (1654 – 1667), dintre care trei fuseseră dublati şi de un costisitor conflict cu Suedia (1656 – 1658), apăsau greu pe umerii Rusiei, condusă pe atunci de ţarul Alexei Mihailovici Romanov. 14 ani de confruntări în care, practic, combatantele nu câştigaseră nimic iar singurul avantaj al Rusiei părea a fi menţinerea unui relativ control al teritoriilor căzăceşti de până la Nipru, scrie descopera.ro.

Relativ, atâta vreme cât veşnic rebelii cazaci îşi păstrau dreptul de a se guverna după propriile reguli şi de a avea o oarecare autonomie faţă de Moscova, aşa cum fusese încă de pe vremea cnejilor şi a primului ţar, Ivan al IV-lea cel Groaznic. Secia Zaporojeana, o veritabilă republică a piraţilor, se născuse deja în stepele ucrainiene, în apropiere de Nipru, iar conglomeratul de ucrainieni, ruşi, moldoveni, lituanieni, valahi, transilvăneni, polonezi (kozaky), şi chiar de turci şi tătari (nagaybaklar) se dovedea o entitate de temut. Şi cum ar fi fost altfel, atâta vreme cât temerarii cazacii reuşiseră între 1615 şi 1625 un fapt nemaivăzut în toată istoria Imperiului Otoman, atacarea făţişă a Istanbulului şi izgonirea sultanului din propriile palate? Era, cu siguranţă, o forţă de care trebuia să se ţină seama.

Nu departe era şi situaţia cazacilor de pe Don, cei ale căror rânduri se îngroşau rapid în urmă deselor evadări de pe moşiile de care erau legaţi ale ţăranilor ruşi şi polonezi, siliţi să acopere prin taxe covârşitoare cea mai mare parte a cheltuielilor de război. Într-un astfel de climat, se năştea în 1630, cel al cărui nume avea să se identifice pentru totdeauna cu spiritul rebel şi controversat al cazacilor şi cu întinderea nemărginită a stepei, Stepan Timofeevici Razin… Stenka.

Puţine lucruri se cunosc despre prima parte a vieţii tânărului Stenka Razin, deşi se pare că familia în care se născuse era una cu importante legături în rândul atamanilor – liderii cazacilor de pretutindeni. Cert este că în 1661, prima menţiune despre Razin îl găseşte pe acesta în mijlocul unei misiuni diplomatice în teritoriile calmucilor, iar apoi, în acelaşi an, într-un pelerinaj la mănăstirea Solovetski de la Marea Albă. Cum era de aşteptat, personajul, prea puţin important pentru cronicarii vremii, dispare din arhive pentru aproape şase ani, pentru a reveni mai apoi, în 1667, în fruntea unei cete de proscrişi ce impunea taxe de protecţie vaselor comerciale de pe Volga. Cum ambele îndeletniciri, cea de negociator şi cea de tâlhar, erau bine văzute în rândul comunităţilor căzăceşti, este lesne de înţeles că Stenka Razin devenise rapid un lider drag celor pe care îi conducea.

Nu se ştiu nici astăzi cauzele ce l-au împins pe acesta să se ridice împotriva boierilor ruşi. Poate execuţia fratelui său acuzat de dezertare, abuzurile relatate de mujicii transfugi sau poate bogăţia ostentativă a nobililor şi a preoţilor moscoviţi au fost motivele care i-au schimbat destinul tânărului cazac. Important este că în acelaşi an 1667, anul în care patriarhul Pitirim al Rusiei era schimbat cu Ioasaf al II-lea, Razin dădea o puternică lovitură bisericii şi bogaţilor de la Moscova, atunci când, în fruntea a 35 de nave uşoare, acesta atacă şi jefuia convoiul fluvial al celor ce strângeau taxele în numele ţarului şi al mitropoliei. Ca un veritabil Robin Hood slav, Stepan împărţea atunci câştigul cu cei săraci, fapt ce atrăgea de partea lui un numeros grup de adepţi.

Cucerirea Hotinului

Ameninţările îl lasă rece şi, vrând parcă să dea încă o palmă ursului adormit de la Moscova, cazacul lansa în anul următor, 1668, un atac susţinut asupra cetăţilor persane de la Marea Caspică, cetăţi cu care ţarul întreprindea, de ani de zile, un comerţ fructuos. Cu o armată ce număra aproape 20.000 de oameni, Stenka îl învinge pe voievodul trimis să pedepsească neobrăzarea tâlharilor, Iakov Bezobrazov, şi, în primăvară aceluiaşi an, debarcă la porţile Derbentului.

Era doar primul dintr-o serie lungă de oraşe ce aveau să cadă în faţă cazacilor de pe Don. Rând pe rând, Derbent, Baku, Astrahan şi Yaitsk, că să numim pe cele mai importante, cădeau în faţă rebelilor lui Stenka. Dând dovadă de un geniu militar întâlnit doar la marii conducători de oşti din istorie, Razin nu se dădea în lături de la folosirea unor trucuri neobişnuite pentru cucerirea unei cetăţi. Astfel, la Yaitsk (oraşul Oral din Kazahstanul de azi), cazacul deghizat în pelerin, alături de 40 dintre cei mai renumiţi dintre războinicii săi, cerea dreptul de a se ruga în catedrala cetăţii. Odată intraţi în lăcaşul sfânt, aşa-zişii pelerini îşi aruncau mantiile şi porneau o lupta surdă împotriva sutelor de gărzi înarmate. Nu numai că învingeau, dar deschideau şi porţile oraşului în faţa miilor de cazaci dornici se plătească poliţe mai vechi nobililor ruşi şi, deopotrivă, perşilor.

Neînvins în nicio lupta, Stenka Razin se bucura de un val de popularitate nemaivăzut. Nici chiar uriaşa flotă şi cei 37 de mii de războinici perşi trimişi de hanul Menedi împotriva cazacilor nu reuşeau să oprească valul răzbunător al acestora. Legate între ele cu lanţuri pentru a împiedica fugă navelor uşoare căzăceşti, corăbiile persane se scufundau în majoritate în urmă unei singure lovituri de tun care ochise rezervele de praf de puşcă ale navei amiral. Mitul invincibilităţii rebelului cuprindea încet-încet întreaga Rusie, iar atamanii din stepele ucrainiene priveau îngrijoraţi ascensiunea lui Razin. În fond, nimeni nu îşi dorea războiul cu o Rusie care, deşi trecuse prin două războaie costisitoare, rămânea încă o forţă redutabilă.

Cu o armată formată în mare parte din ţărani fugiţi de pe moşiile boierilor ruşi, dar care credeau orbeşte în judecata ţarului, Razin nu se încumeta să meargă mai departe în lupta împotriva duşmanului moscovit. La Astrahan, acolo unde formase o veritabilă fortăreaţa piraterească, Stenka acceptă, de ochii propriilor oameni, iertarea ţarului, cu condiţia de a depune toate armele, de a elibera prizonierii, şi de a trimite la Moscova, spre judecată, pe toţi soldaţii ruşi ce dezertaseră pentru a i se alătură. Ultima cerinţă a ţarului era că toţi cazacii să se întoarcă pe Don, acolo unde puteau să facă tot ceea ce doreau. Pentru Razin, era mai mult decât o înfrângere.

Foto: Cazacii - ro.wikipedia.org