Adevarata istorie a Vechiului Testament 3/3

Aug 08, 2016

Oare istoria pe care o știm este în întregime adevărată? O parte din ea, mai ales începutul, a ajuns la noi prin intermediul Bibliei. O putem considera o certitudine doar pentru că este scrisă în “cartea sfântă”? Sau avem nevoie şi de alte dovezi, cum ar fi de exemplu descoperirile arheologice?

– Chivotul Legământului, în care Moise ar fi aşezat cele 10 porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul babilonian al lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin faptul că era decorat cu heruvimi (sfincşi), care în Mesopotamia şi Egipt erau considerați paznici ai secretelor, scrie magazin-cultural-stiintific.blogspot.rs.

– Unul dintre epitetele dumnezeului biblic este El. Însă El era numele divinităţii supreme în Canaan. El este forma prescurtată a lui Ellil, numele dat de babilonieni sumerianului Enlil. Evreii l-au echivalat pe Yahweh al lor cu El al canaanienilor pentru ca, mai târziu, să-l înlocuiască. Soţia lui El era Aşera. Biblia spune că, în templul lui Solomon, regele Roboam a adus o statuie a Aşerei. Regele Esra a îndepărtat-o dar Manase a readus-o în locul ei tradiţional. Regele Iosia a exilat statuia din templu, dar ea s-a întors după moartea regelui. Aşadar, pentru israeliţi, locul Aşerei era lângă Yahweh, aşa cum pentru canaanieni era lângă El. Inamicul lui El erau fratele său, Dagon, şi fiul acestuia, Baal. În Biblie, cel mai aprig duşman al lui Yahweh era Baal, lucru subliniat cel mai bine în competiţia dintre Ilie şi profeţii lui Baal. În capitolul cinci din Cartea întâi a Regilor, când filistenii au aşezat chivotul lui Yahweh lângă statuia lui Dagon, zeul evreilor a distrus statuia zeului inamic. Aşadar, evreii nu doar au copiat miturile zeilor altor popoare, ci chiar şi divinităţile respective.

Regele David

– Se presupune că David şi Solomon au domnit în secolul al X-lea î.e.n. Arheologul Israel Finkelstein susţine că relatările biblice despre domniile celor doi sunt fictive. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. Faptul că Goliath era îmbrăcat ca un mercenar grec iar povestea prezintă elemente homerice, demonstrează că nu putea fi scrisă decât mult mai târziu. Până şi Vechiul Testament este confuz în ceea ce priveşte ucigaşul uriaşului. Dacă în Întâia carte a Regilor David este eroul, în cea de-a doua ucigaşul lui Goliath este Elhanan, un necunoscut. Când arheologii au descoperit printre ruinele unui fost oraş al filistenilor o oală pe care era inscripţionat numele Goliath, au presupus că aceea era o dovadă a acurateţii poveştii biblice. Însă acel nume inscripţionat pe oală nu demonstrează decât că a existat cel puţin o persoană cu numele Goliath în rândul filistenilor, nu şi că acea persoană era de statură înaltă sau că s-a luptat cu David. În realitate, povestea luptei dintre David şi Goliath este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet. Acesta era un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.e.n. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, “un mare bărbat din Canaan” şi a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal.

Regele Solomon

– Acelaşi profesor Finkelstein a demonstrat că numele lui David şi Solomon nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lor. Nu există nici măcar o singură dovadă că în secolul al X-lea î.e.n. a existat un mare imperiu israelit, aşa cum susţine Vechiul Testament. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. În Biblie, David s-a luptat la Raba cu amoniţii şi sirienii, apoi l-a bătut pe regele din Ţoba, înainte să-şi întemeieze din nou domnia la Eufrat. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârşitul anului 1469 î.e.n., a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii şi canaanienii în afara oraşului Meggido. În timpul celor şapte luni, cât a durat asediul oraşului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Duşmanii au reuşit să scape şi s-au refugiat în Qadeş de pe râul Oronte, oraş cucerit de faraon în 1461 î.e.n. Peste trei ani a trecut Eufratul şi l-a învins pe regele din Mitanni. Thoth sau Tuth, prima parte a numelui faraonului, se scrie Dwd în ebraică, care e rădăcina numelui regelui David.

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada domniilor lui David şi Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că e imposibil ca David să-şi fi scris celebrii psalmi. Aceştia au fost redactaţi mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu ştim exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar ştim că cel puţin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

David și Goliat

– Dacă în vremea lui Solomon nu existau în Israel monumente, înseamnă că nu a existat nici templul lui Solomon. De fapt, nu există nicio dovadă că ar fi existat acel Prim Templu. În realitate, evreii din Babilon, impresionaţi de măreţia templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după acelaşi model. Pentru a nu fi acuzaţi că ar copia templul lui Marduk, au susţinut că acel templu era o reeditare a unuia mult mai vechi, clădit de Solomon. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominaţie persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.e.n. Regele persan Xerxes a înăbuşit revolta şi, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulaţii. Înţelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. E posibil ca înţeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelui celor doi. Dacă înţelepciunea lui Solomon a fost copiată de la Solon, faptele sale au fost „împrumutate” de la faraonul egiptean Amenhotep al III-lea, tatăl lui Akhenaton. În Biblie, tatăl lui Solomon a creat imperiul israelit iar el a menţinut relaţiile diplomatice. În realitate, tatăl lui Amenhotep al III-lea a creat imperiul egiptean iar el a menţinut relaţiile diplomatice. Se spune că Solomon s-a căsătorit cu multe prinţese. Amenhotep al III-lea a făcut acelaşi lucru, căsătorindu-se cu două prinţese din Siria, două din Mitanni, două din Babilon şi una din Arzawa. Solomon s-a închinat la Astarte şi Moloch la bătrâneţe. Amenhotep al III-lea a primit la bătrâneţe o statuie a lui Iştar (Astarte) de la regele Tuşratta din Mitanni, pentru a se vindeca de durerile de dinţi. Solomon a schimbat organizarea militară, introducând carele de luptă ca armă esenţială. Amenhotep al III-lea a organizat carele de luptă ca unitate separată de război. Solomon a unit Israelul cu alte părţi ale imperiului, având doisprezece ispravnici. Amenhotep al III-lea a organizat imperiul egiptean în douăsprezece secţiuni administrative.

În Biblie, cel mai aprig duşman al lui Yahweh era Baal

În timpul domniei lui Solomon, imperiul israelit a devenit tot mai fragil. Au apărut probleme în sudul Palestinei şi în Edom, Rezon a cucerit Damascul iar influenţa lui Solomon s-a diminuat în Siria. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea, imperiul egiptean a devenit tot mai fragil. Au apărut rebeliuni în sudul Palestinei şi în Edom. Influenţa faraonului a scăzut în Siria iar regele hitit Suppiluliuma a ameninţat nordul Siriei, inclusiv Damascul. Solomon i-a dat lui Hiram, regele din Tir, 20 de cetăţi din pământul Galileei. Amenhotep al III-lea i-a dat lui Abimilichi oraşele Tir, Huzu şi Zerbitu din Galileea. Solomon a construit oraşe pentru provizii şi garnizoane şi a reconstruit oraşele Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Horonul de Jos, Balat şi Tadmor. Amenhotep al III-lea a reconstruit Haţor, Meggido, Ghezer, Milo, Bet-Şean şi Lachiş. Solomon a construit zidul Ierusalimului, Primul Templu şi un palat. Amenhotep al III-lea şi-a construit un palat la Teba şi temple în aproape toate oraşele din Canaan unde avea garnizoane.

– Influenţa babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagonişti pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, şi Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soţie numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei din Babilon, Estera / Ester şi Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iştar şi Marduk. Povestea a fost inventată ca explicaţie pentru sărbătoarea Purim, autorul necunoscut folosind numele zeilor babilonieni probabil tot în semn de omagiu.

Estera, regina imperiului persan

– Deşi se susţine că Biblia a fost scrisă de diferiţi patriarhi, adevărul este cu totul altul. Toate scripturile Vechiului Testament au fost compuse şi redactate de preoţii lui Ezdra, după întoarcerea din robia babiloniană. Cei mai mulţi patriarhi nu cunoşteau scrierea, aşa că nu aveau cum să scrie respectivele texte. Cea mai aprinsă polemică se învârte în jurul Pentateuhului, sau primele cinci cărţi ale Bibliei. Deşi se consideră că Moise este autorul lor, cercetătorii au demonstrat că acest lucru este imposibil. Dacă Moise le-ar fi scris, în primul rând ar fi trebuit să le redacteze în limbajul hieroglific, ţinând cont că aceasta era singura scriere pe care o cunoştea. În al doilea, ar fi vorbit despre el la persoana întâi, nu la a treia. Iar în ultimul rând, nu putea să scrie despre evenimente ce au avut loc după moartea sa. Pe 16 ianuarie 1948, Secretarul Comisiei Biblice de la Vatican a recunoscut că Pentateuhul lui Moise nu a fost scris de un singur autor, ci provine din mai multe surse diferite. Acele surse sunt preoţii lui Ezdra care au modificat povestea lui Akhenaton pentru a se potrivi scopului poporului evreu.

Yahweh al evreilor era Marduk al babilonienilor

– Yahweh al evreilor era Marduk al babilonienilor. Marduk i-a ordonat lui Nabucodonosor al II-lea din Babilon să plece cu armata la vest, în Liban. Yahweh i-a poruncit să atace Egiptul şi Ierusalimul în 586 î.e.n. Sennacherib a subjugat Iudeea şi a prădat Babilonul în 689 î.e.n., la porunca lui Marduk. Biblia susţine că regele asirian a urmat poruncile lui Yahweh. În scrierile persane, Marduk i-a poruncit lui Cyrus să cucerească Babilonul, deoarece era supărat pe poporul său. Conform Bibliei, Yahweh i-a poruncit lui Cyrus acest lucru, pentru a-i elibera pe evrei. Marduk a hotărât ca pustiirea Babilonului să dureze 70 de ani. Acelaşi lucru a hotărât şi Yahweh pentru Ierusalim. E greu de crezut că toţi aceşti regi ar fi ascultat poruncile mai multor zei. Regii asirieni, babilonieni şi perşi nu ar fi avut de ce să urmeze ordinele unui zeu al israeliţilor. Persanul Cyrus nu ar fi dat socoteală în faţa babilonianului Marduk, când zeul său suprem era Ahura Mazda. La fel şi asirianul Sennacherib, al cărui zeu era Aşşur. Cu toate acestea, ei au ascultat ordinele unor zei străini. De ce? Pentru că toate aceste divinităţi reprezentau una singură. Marduk era Yahweh şi Ahura Mazda. Acesta era zeul pe care evreii l-au adoptat după întoarcerea din Babilon, în încercarea de a avea o religie clar definită, după modelul babilonian.

Nabucodonosor

Acest lucru reiese foarte clar din Biblie: toţi profeţii Vechiului Testament, alături de Iisus şi Ioan Botezătorul din Noul Testament, erau profund supăraţi că evreii şi-au uitat dumnezeul, alegând pe un altul. La fel au gândit şi esenienii, care au preferat să se izoleze de restul populaţiei din cauza acestui sacrilegiu. O dovadă în plus este folosirea de către esenieni a calendarului solar, deşi restul israeliţilor îl adoptaseră pe cel lunar. Zeul lui Moise, Aton, era o divinitate solară, pe când cel babilonian, Marduk, era lunară. În Noul Testament nu este folosit nici măcar o singură dată numele Yahweh. Iisus se considera fiul lui Dumnezeu, însă acel Dumnezeu era o zeitate solară, nicidecum Yahweh al evreilor. Trecerea de la un zeu la altul reiese şi din modificarea simbolului israeliţilor. De la steaua lui David, cu cinci colţuri, s-a trecut la cea a lui Solomon, cu şase. Steaua cu cinci colţuri reprezintă a cincea planetă din exterior către Soare, adică Jupiter. Steaua cu şase colţuri este a şasea planetă, adică Marte. Jupiter este echivalentul sumerianului Enlil iar Marte al lui Martu, numit Marduk de către babilonieni.

Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani

– În Babilonul antic, Marduk era zeul suprem. Însă, alături de el, se aflau la loc de cinste tatăl său, Ea (Enki al sumerienilor) şi mama sa, Iştar (Ninhursag în Sumer). Deşi a luat locul lui Enlil, acaparându-i titlurile şi funcţiile, Marduk nu a făcut acelaşi lucru cu tatăl său, pe care l-a aşezat alături de el, ca egal. În Mesopotamia, numărul 40 era al lui Enki, echivalentul titlului de Mare Prinţ. În Biblie, numărul 40 este cel mai des folosit: Potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; spionii israeliţi au explorat Canaanul timp de 40 de zile; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; Otniel a fost judecător 40 de ani; sub Ghedeon au fost 40 de ani de pace; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Isac şi Esau s-au căsătorit la vârsta de 40 de ani; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. Acesta este motivul pentru care 40 este cel mai des folosit număr din Biblie: ca omagiu pentru Enki, tatăl zeului suprem Marduk / Yahweh.

În concluzie, Biblia nu este cuvântul lui Dumnezeu, ci o carte scrisă de un grup de oameni ce încercau să-şi formeze o religie după modelul babilonian şi egiptean. Aşa se explică atât numărul foarte mare de erori cât şi lipsa dovezilor arheologice cu privire la acurateţea întâmplărilor prezentate în scripturi. Privind lucrurile în această lumină, câtă încredere mai putem avea în învăţăturile scripturilor? Şi cât de sfinte ar trebui să le considerăm?