Triburi misterioase: Aymara, Uro, Ainos, Dropa şi Ham 1/2

Aug 12, 2016

Este ştiut că în prezent pe planeta noastră există patru rase principale:  albă, galbenă, roşie şi neagră. Ceea ce este cunoscut mai puţin sau chiar deloc, este faptul că există, totuşi, unele mici grupuri umane, care nu pot fi încadrate în nici una din aceste mari grupe, deoarece caracteristicile specifice le deosebesc net de marea comunitate, care locuieşte pe Terra.

Tribul Aymara – „cel mai vechi popor de pe Pământ” Tribul Aymara, ce se autodefineşte că fiind „cel mai vechi de pe Pământ”, a populat zona din jurul lacului Titicaca din timpuri imemoriale. La sosirea lor în regiune au descoperit oraşul Tiahuanaco, vechi şi parasit, consemnează magazin-cultural-stiintific.blogspot.rs.

În prezent nu se mai poate şti dacă poporul Aymara şi-a desăvârşit singur limba lui frumoasă şi perfectă în timpul lungilor lui migraţii din preistorie sau dacă acei constructori necunoscuţi ai oraşului Tiahuanaco le-au lăsat moştenire propria lor limbă, atunci când au apărut pe malul lacului Titicaca.

Ceea ce i-a surprins pe cercetătorii, care le-au studiat limba, a fost faptul că aceasta are o logică şi o claritate desăvârşită. Idiomul, folosit probabil de aristocraţia încașă şi de amautas (albi) ca bază pentru limba lor elitistă, s-a dovedit a fi, spre mirarea lingviştilor de astăzi, o limba perfectă, matematic logică.

Astfel, matematicianul Ivan Guzman de Rojas din La Paz (Bolivia) a descoperit că structura limbii poate fi transcrisă foarte uşor într-un cod algebric. Folosind această limbă ca bază a unui program pentru calculator, a putut realiza un algoritm de traducere multilingual cu aplicare universală.

Experţii, care au urmărit muncă lui Guzman cu mult interes, sunt de părere că cercetările se află în faţa unei breşe decisive de utilizare în scopuri lingivstice a computerului. Între timp, mai multe concerne mari şi-au anunţat interesul pentru această limbă, iar Guzman de Rojas, care a tradus-o algoritmic, a constatat:

„Am găsit, de fapt, o cale să învăţ computerul orice gramatică, folosind sintaxa aymara. Este o limbă superbă. Este atât de corectă şi clară, că nici o altă limbă cunoscută, încât eşti înclinat să crezi că cineva a creat-o după un anumit plan.”

Aspect de la o ceremonie a tribului Aymara

Este greu de admis că această limbă, matematic perfectă, pe care poporul aymara o mai vorbeşte şi astăzi şi de a cărei perfecţiune vor să profite concernele de calculatoare, ar putea proveni de la nişte primitivi, care nu aveau nici măcar o scriere. Până acum câţiva ani, cercetătorii lingvişti erau convinşi că limbile sunt o premisă pentru gândirea conştientă.

Astăzi, însă, se crede că limbile, chiar cele mai simple, sunt mai degrabă un rezultat, o urmare a dezvoltării conştiinţei. Spre deosebire de tehnicile simple sau de folosire a uneltelor, care pot fi preluate prin transmiterea unei vechi tradiţii nepresupunând o gândire pronunţată, pentru făurirea unei limbi este nevoie de o fantezie şi de o forţă creatoare care depăşesc capacităţile obişnuite şi sunt de neimaginat fără o conştiinţă diferenţiată.

  Tribul Uro

În perioada colonizării zonei lacului Titicaca de către triburile Aymara, cu 2.000 – 3.000 de ani înainte de incaşi, aceştia au purtat lupte cu un trib aşezat pe malurile lacului, misterioşii Uro, ne-oamenii.

Populaţia Aymara a învins tribul Uro şi l-a alungat, iar aceştia s-au stabilit pe insulele artificiale din trestie, unde locuiesc şi astăzi. Astăzi se cunoaşte că Aymara este un trib foarte vechi, care aparţine popoarelor preistorice ale continentului sudamerican, dar istoria tribului Uro, ascunde încă mistere.

Toate popoarele cunoscute de pe planeta noastră au în limbajul propriu o denumire pentru creatorul Universului, pentru Geneză şi pentru ei. De regulă, ultimul termen este desemnat la toate popoarele prin cuvântul „om”. Excepţie face doar populaţia Uro!

Etnologul Jean Vellard, care a trăit un timp îndelungat printre ultimii dintre ei, a consemnat despre conştiinţa de sine a tribului de indieni următoarele:

„Noi, ceilalţi locuitori ai lacului, noi care ne numim cot-sun, noi nu suntem oameni. Ne aflăm aici dinaintea incaşilor, ba chiar înainte că Tatăl Cerului, Tatiu, să fi creat oamenii, pe Aymara, pe checiua, pe albi. Am fost aici înainte ca Soarele să înceapă să lumineze Pământul, din perioada când Pământul era scufundat în semi-întuneric, când era luminat doar de lună şi stele.

Pe vremea aceea, Titicaca era mult mai mare decât astăzi. Părinţii noştri au trăit începând de atunci pe aceste locuri. Noi nu suntem oameni. Sângele nostru este negru, de aceea nici nu îngheţăm de frig. Nu simţim frigul nopţilor pe lac.

Noi nu vorbim o limbă omenească, iar oamenii nu ne înţeleg. Capetele noastre sunt altfel decât cele ale altor indieni. Suntem foarte bătrâni, suntem cei mai vechi.”

Etnologul şi arheologul Miroslav Stingl a studiat tribul Uro şi l-a descris astfel:

„Aceşti oameni, care pun atâta accent pe faptul că, în realitate, nu sunt oameni, aceşti cot-sun pe care nici frigul nopţilor andine şi nici furtunile de pe lac nu-i ating, deosebesc două epoci în istoria lor.

Prima, când nu existau încă oameni pe Pământ şi când Soarele încă nu se afla pe cer, a fost perioada în care s-au construit pe altiplano, vechile oraşe, dintre care cel mai minunat era Tiahuanaco.

În cea de-a doua epocă istorică, atunci când populaţia cot-sun nu mai exista pe Pământ, iar în locul ei apăruseră adevăraţii oameni, populaţia Uro a fost vitregită de soartă. Şi tot atunci viaţa din oraşul de piatră din Anzi s-a stins.

Foarte interesant este faptul că populaţia Uro consideră că, de mult, într-un trecut foarte îndepărtat, au arătat altfel: aveau braţe şi picioare mai lungi şi un cap alungit spre spate. Sângele lor era şi el altfel.

Semănau fiinţelor fabuloase cu patru degete, care pot fi văzute gravate pe blocurile de piatră din Tiahuanaco. În decursul mileniilor, sângele lor, şi mai apoi capul şi statura, s-au modificat ajungând să semene cu omenirea noastră. În interiorul lor însă au rămas cot-sun şi de aceea nu au uitat cum sunt, de fapt, neoamenii.”

În prezent există aproximativ 40 de sate plutitoare pe lacul aflat la cea mai mare altitudine din lume (3800 de metri peste nivelul marii), ce adăpostesc câteva sute de persoane, majoritatea descendenţi ai populaţiei Uro. Absolut toate sunt realizate din trestii şi rădăcini de tortora, o plantă locală ce creşte pe marginea lacului Titicaca. Au pielea închisă la culoare, mai închisă decât a celorlalţi indieni din Anzi şi nu doresc să se alăture lumii moderne, să iasă din tradiţiile lor, din starea lor contemplativă. Sunt atât de înrădăcinaţi în felul lor de viaţă contemplativă, încât munca nu are nici un sens pentru ei.