Istoria medicinei (IV) – Medicina ebraică

Mar 01, 2019

În ciuda numeroaselor calamnităţi naturale, invazii continue ale triburilor nomade, ale unei faune feroce, civilizaţia ebraică s­a constituit şi a durat timp de 14 secole. Unele dintre credinţele evreilor erau preluate de la vechile culturi mesopotamiene, printre care şi convingerea că boala este o pedeapsă dată de zei. Tot de la mesopotamieni a fost preluată şi regula izolării bolnavilor, inclusiv a celor morţi, care reprezentau o sursă pentru transmiterea sufletului. 

Existau legi care reglementau cu stricteţe unele comportamente. Stabilirea zilei de sâmbătă (Sabbath) ca zi de odihnă, în ziua a 7-­a din săptămână regele nu avea nici o activitate oficială, dar nici medicilor nu li se permitea să activeze în acea zi.

Evreii ca şi mesopotamienii, credeau în cauza supranaturală a bolilor, însă spre deosebire de ei, aceştia nu acordau  atâta importanţă demonilor şi spiritelor. Pentru evrei esenţialul era Iehova (Yahwe), adică Dumnezeu, cel care era în stare să dea sau să ia sănătatea oamenilor.

Evreii distingeau relativ clar organele corpului omenesc, însă nu şi funcţiile lor. Credeau că oasele erau în număr de 101; că stomacul produce somnul, nasul deşteptarea, iar ficatul genera starea de furie. Lacrimile erau de două feluri, dăunătoare şi folositoare. La actul de concepţie lua parte şi Iehova alături de părinţii copilului. El era cel care dăruia viaţa, sufletul, expresia feţei, graiul, văzul şi auzul, puterea de a se mişca şi inteligenţa.

Contribuţia tatălui era: oasele, tendoanele, unghiile şi creierul. Mama îi dădea pielea, carnea, sângele, părul, irisul şi pupila ochilor.

În concepţia evreilor antici, principiul vital, care se confunda cu suflul respirator, era vehiculat de sânge şi distribuit de inimă în organe şi membre.

Organelor li se atribuiau şi funcţii psihice: inima „gândeşte”, memorizează şi adăposteşte conştiinţa morală a omului; ficatul este sediul pasiunilor violente, în timp ce rinichii determin stările de bucurie (proverbele lui Solomon).

Evreii redeau că bolile erau sancţiuni date omului de divinitatea supremă pentru păcatele săvârşite. Uneori credeau că boala este o încercare de răscumpărare a păcatelor, iertarea lor fiind exprimată prin vindecare, iar alteori considerau că bolile erau cauzate de nerespectarea unor legi de dietă ceea ce reprezenta de asemenea un păcat.

Considerau însă că boala se datora şi unor agenţi supranaturali ostili. Aceştia trebuiau combătuţi prin farmece şi exorcisme, practici pe care religia oficială le interzicea, recurgând numai la rugăciuni (exorcismele au rămas totuşi mult timp un element principal în terapeutică).

Pentru că în primul rând cauzele bolilor se datorau voinţei lui Iehova şi vinde­carea depindea de asemenea de hotărârea lui, rolul medicului era nesemnificativ, iar recurgerea exclusiv la ştiinţa omului/medicului reprezenta o jignire la adresa lui Iehova. „Nici o civilizaţie n-­a umilit într­-o asemenea măsură ştiinţa omenească în faţa înţelepciunii divine până într­a-tât să socotească medicina aproape un sac­rilegiu” (M. Sendrail).

Istoria medicinei (III) – Medicina egipteană

Pentru a preveni însă unele maladii, se respectau cu stricteţe unele norme de igienă. Încăperile erau dezinfectate prin fumigaţie şi bine aerisite, plăgile sau rănile nu era voie să se atingă cu mâna, era interzisă spălarea rufelor în apropierea unui puţ iar pentru igiena gurii se practica clătirea cu oţet amestecat cu sare.

Erau reglementări ce ţineau şi de desfăşurarea unor activităţi, astfel că per­soanele bolnave trebuiau izolate, erau stabilite locul şi momentul incinerărilor, spălarea înainte de fiecare masă, frecvenţa actului sexual cât şi spălarea după aceasta de asemenea trebuiau respectate. Era interzis consumul unor alimente, ca de pildă, a cărnii de porc, însă aceasta nu avea doar motive medicale.

Numeroase boli şi epidemii sunt des amintite în Biblie. O atenţie deosebită se acorda leprei, aceşti bolnavi fiind izolaţi, dar foarte probabil numeroase boli de piele erau confundate cu lepra.

Extracţia dentară era condamnabilă, iar dintele căzut trebuia înlocuit cu unul artificial.

Plantele medicinale erau considerate a fi remediile cele mai eficiente. Nu este cunoscut modul de tratament şi nici efectul acestuia. Probabil erau unele succese în tratarea bolilor de piele şi oculare. Unele maladii nervoase se tratau cu muzică: aşa l­a vindecat, de pildă, David pe Saul, cântându-­i la harfă.

Medicii îşi aveau originea în familia preoţilor leviţi. Practicarea medicinei se interzicea celor ce aveau văzul scăzut. Examinarea bolnavilor era interzisă la asfinţitul soarelui, în camere întunecoase sau în zile înnorate.

În Biblie sunt menţionate unele medicamente ca de exemplu uleiurile, balsamurile, mătrăguna, condimentele. Numeroase cunoştinţe medicale sunt menţionate în Talmud, adică în „învătătură”. Există două Talmuduri – cel din Ierusalim şi cel babilonian, ambele scrise în aceeaşi perioadă, între sec. II­VI d.H.

Scrierile medicale cuprindeau numeroase observaţii, dar şi metode preluate de la alte popoare. Astfel, ei au preluat de la greci teoria umorală conform căreia boala se datora dezechilibrului dintre cele patru umori ale organismului: sângele, flegma, bila galbenă şi bila neagră.

Evreii au făcut parte dintre cei care au urmat şcolii medicale greceşti din Alexandria în sec. IV î.H. și ­au însuşit aici, noţiuni de anatomie şi fiziologie a corpului uman, cât şi cunoştinţe despre alimentaţie, medicamente şi masaj. Uneori s­au practicat disecţii pe cadavre umane. Astfel, Rabinul Ishmael în sec. I.d.H. ar fi fiert şi apoi a studiat cadavrul unei prostituate.

Zâmbetele transmit informaţii dincolo de cuvinte

În Talmud erau descrise unele metode de reducere a fracturilor şi îngrijirea traumatismelor. Unele tehnici chirurgicale erau descrise explicit.

De exemplu, în cazul imperformanţei anale, după ungerea cu ulei şi expunerea la soare până la apariţia unei arsuri, se practică o mică incizie în locul unde trebuia să se găsească orificiul anal.

Totuşi, cea mai frecventă intervenţie chirurgicală era circumcizia. Ea se practica la toţi băieţii de o anumită vârstă. De asemenea sunt descrise epidemiile, cu amănunte care permit uneori identificarea lor, ca în cazul ciumei şi pestei.

Medicii se numeau „rophe” şi se ocupau atât de partea medicală, cât şi de cea chirurgicală. Cei ce se limitau doar la chirurgie, se numeau „uman”.

Sunt amintiţi şi „făcătorii de aromate”, adică farmaciştii de mai târziu, dar se pare că aceştia nu preparau medicamente, ci mir pentru ritualurile religioase.

Regulile din Biblie referitoare la normele de igienă personală şi publică au fost continuate şi în Talmud. Astfel, în Talmudul din Ierusalim se spune:

„Curăţenia fizică conduce la puritatea spirituală”. Leprosul, de exemplu, era privit ca un „necurat”, iar hainele acestuia trebuiau arse. Femeile, la fel ca şi în Biblie, erau considerate „impure” în timpul menstruaţiei şi nu puteau avea contact sexual şi nici nu li se permitea participarea la activităţi religioase decât şapte zile de la oprirea menstruaţiei.

Mai târziu, în perioada Evului Mediu, evreii au păstrat învăţăturile greceşti şi romane. În perioada supremaţiei arabe, ei au reprezentat o punte de legătură între musulmani şi creştini.

Medicina iudaică nu a adus nici o concepţie nouă, nu a dat nicio personalitate medicală, dar a avut meritul de a fi ridicat deprinderile de viaţă igienică la rangul de reglementare sanitară.

Dr. Iosa Lotrean, dermatolog

Este autor a 25 lucrări de specialitate.

Acest foileton reprezintă o parte din cartea sa ”Istoria medicinei în Banat”, apărută la editura ”Libertatea” din Panciova, 2013