Inele, sârma ghimpată şi forintul de cupru

Sep 01, 2016

Purtat de mână de tatăl meu trecurăm podul din lemn de peste Căraş. Podul din beton era distrus în Primul război mondial. Am parcurs Pădurea Mare şi am ajuns la frontieră. La câţiva metri de frontieră observasem nişte oameni îmbrăcaţi în uniforme. Astfel de uniforme mai văzusem eu la vârsta mea de şapte ani, dar cei care le purtau mergeau pe cai, cu câini şi mâncau ciocolată.

Tatăl meu îmi zise: "Ăştia sunt jandarmi la frontieră, aici, la 500 de metri, în pădure, între noi şi România.”

Frontiera era liberă. Noi am plecat după petrol şi sare.

Astfel am trecut noi pentru prima oară o graniţă fără documente. Ulterior am însuşit încă o noţiune: "paşaportul". Un paşaport roşu de mare valoare cu care, şi cu legendarul "ficia" (automobil arhirăspândit în fosta Iugoslavie, n.e.), am văzut pădurea Bologna din inima Parisului.

Tito ne-a permis să călătorim.

În anii aceia la Coştei am auzit ciocănitoarea care bate în lemn într-un ritm atât de frumos ca şi ceasornicul elveţian. Tot aci am ascultat ciocârlia, pasărea virtuoasă care se ridică spre cer de pe ogoare cu cel mai frumos ciripit. Natura, natura....

Într-o emisiune realizată la Televiziunea Novi Sad cu maestrul Zamfir pe care Yehudi Menuhin l-a luat drept exemplu în portretul său, mi-a spus că naiul s-a născut în delta Dunării, în nopţile cu vânt turbat, când trestia se frângea. Trestia ruptă a creat cel mai frumos sunet. Naiul, de fapt, arată ca şi trestia ruptă. M-am uitat pe buzele lui Zamfir, care erau ca după furtună, îngroşate şi crăpate. Buze bolnave dar extrem de valoroase. Ciocârlia, ciocănitoarea şi trestia, pe toate le-am văzut la Coştei.

Îmi pare foarte rău că lui Zamfir nu i-am propus să se ducă la Coştei.

Oamenii de anii mei şi cei mai în vârstă nu pot să-l uite pe Strâmbu, care în ritmul fanfarei, duminica, cânta lăsând trompeta pe picioare cu glasul lui puţin răguşit de otelă:

"Trandafir cu frunză-n sus

Să-i ţuc ochii cui te-a pus.

De te-o pus cu patru boi

Să-i ţuc ochii amăndoi."

La Coştei m-am amorezat pentru prima dată şi trebuia să-i ofer un ”simbol" simpatiei mele. Am furat un forint de la biserică şi cu persistenţa ciocănitoarei din acesta am făcut un inel. Pe furiş l-am pus în mâna ei. Ce fericire dacă l-ar fi păstrat.

La Coştei, între anii 48 şi55, am trăit pe lângă sârma ghimpată. Un cap al satului mi-a spus că după venirea lui Hruşciov la Belgrad a fost dărâmat gardul ghimpat între Iam şi Coştei şi fiindcă noi nu aveam sârmă, am cerut de la căpitanul armatei române vreo 100 de metri de reţea. "Trampa" s-a făcut pe un balon cu vin roşu.

Coşteiul pe timpurile acelea n-a avut reţea de sârmă decât să bareze Căraşul peste podul distrus de la Moara Burului adusă de OZNA sau UDBA (securitatea în fosta Iugoslavie) ca să nu treacă pe Căraş coletele impermeabile şi pline de foi volante cu lozinci împotriva lui Tito. Acestea s-au transportat în fiecare zi la donatorul de sârmă.

Un inel bătut din forintul furat de pe altar cu mare tenacitate şi un inel din sârma ghimpată mi-au marcat copilăria între anii 1948-55.

Ion Damian Zaza