Lumina stelei ce-a murit...

Oct 13, 2016

În zorii zilei de joi, 15 iunie 1889, se stingea, într−un sanatoriu de pe strada Plantelor, din Bucureşti, ros de boală şi de mizerie, Mihai Eminescu, luceafărul poeziei româneşti. De atunci, ceea ce a preconizat genialul poet, se întâmplă cu forţa şi ritmicitatea unui răsărit de soare:

Icoana stelei ce−a murit încet pe cer se suie: Era pe când nu s−a zărit, Azi o vedem, şi nu e...

Din nefericire încă n−o văd toţi românii. Ifosiţii bolnavi de narcisism ieftin, cei ce se ploconesc servil în faţa unui desuet cosmopolitism îl acuză de vini închipuite, îi neagă valoarea, fie şi cu gestul gratuit şi tâmp al Cocoşului lui Eduard Rostand, care credea, naiv, că va face să dispară soarele dacă el închide ochii. Homunculii aceştia uită că prin jertfa vieţii lui, Eminescu a nemurit spiritualitatea românească, a plasat−o pe orbita literaturii universale, fiind tradus în peste 156 de limbi şi dialecte, impunându−se ca ultimul mare romantic al lumii.

Eminescu a vorbit lumii despre români, despre viziunea lor asupra lumii şi despre profilul lor etnopsihologic, a ridicat limba poetică românească pe culmi de vis, imprimându−şi uriaşa lui personalitate în fiecare articulaţie a ei. Românii rostesc şi azi cuvintele limbii materne cu sporul de expresivitate dat de Eminescu. Atunci, la plecarea lui în Eternitatea gloriei româneşti, gazetele Adevărul, Constituţionalul, Românul, Democraţia anunţau cu versurile poetului tragica veste: „Icoana stelei ce−a murit încet pe cer sesuie”, iar în revista Familia, de la Oradea, inimosul losif Vulcan, care i−a găzduit, în 1866 debutul şi i−a dat numele Eminescu scria: „Naţiunea mea îmbracă doliu! Literatura noastră jeleşte! Poezia română plânge! Vi s−a dărâmat o coloană, vi s−a stins un luceafăr, vi s−a răpit o podoabă...”.

Nu ştiu de ce mi se pare că prăbuşirea lui se aseamănă cu a pomilor din aforismul lui Blaga, „pe care vânturi năpraznice nu−i pot înfrânge (şi) se rup sub povara propriului rod”. Într−o viaţă de muncă chinuitoare, Eminescu a strâns în mintea−i genială cultura lumii şi a scris peste 15.000 de pagini. Roade care l−au apăsat şi i−au frânt crengile?!

Prezenţa mereu vie a genialului scriitor în spiritualitatea românească ne îndreptăţeşte să afirmăm că Eminescu n−a pierit, ca orice muritor, ci s−a jertfit, zidindu−se în cuvintele limbii române, ca Ana lui Manole în zidurile de la Argeş, pentru ca sufletul naţional să dureze în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei. În scrisul său, Eminescu a conturat graniţele invincibile ale unui univers propriu care definesc o viziune românească a lumii şi pe care forţa niciunui imperiu nu le−a putut străpunge. Universul acesta este creaţia poetului nostru naţional, Mihai Eminescu.

Un poet naţional este o lume răsfrântă într−un om. Aşa cum un colţ de cer, cu Luna şi stelele sale, se oglindeşte pe luciul unui lac, viaţa unui popor se oglindeşte în opera unui scriitor naţional. Poet national în sensul cel mai profund şi mai complex al cuvântului, Eminescu oglindeşte în copleşitoarea lui personalitate şi în geniala sa operă (poezie, proză, dramaturgie, publicistică) întreaga lume românească de gânduri şi simţiri. O lume originală cu coordonatele ei geografice, istorice şi spirituale, cu marile ei idealuri naţionale, cu miturile, datinile, credinţele şi elementele distincte care compun într−o „limbă ca un fagure de miere” portretul etnopsihologic al românului.

Un portret cu identitate proprie în toate speciile şi genurile în care a scris Eminescu, un portret inconfundabil peste care fulgeră melancoliile şi jalea unor doruri fără leac, contrapunctate de încredere neţărmurită în destinul nostru istoric, precum vibrantele accepte optimiste din „Ce−ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, unde steagurile tricolore sunt îndemnate să spună lumii „ce−i poporul mare, românesc”.

A spus lumii, în limba Mioriţei, cine şi cum suntem ca descendenţi ai daco−romanilor, ce credem despre geneza lumii, despre spaţiu şi timp, despre viaţă şi moarte, despre iubire şi ură, despre raporturile noastre cu natura şi cu alte popoare, despre vremelnicie şi veşnicie, despre marii nostril voievozi (Scrisoarea a III−a) şi precursori spirituali (Epigonii), despre împăraţi şi proletari, despre pace şi război, despre patrie şi patriotism, despre foiţa creatoare a insului din popor şi despre omul de geniu, despre viciu şi despre virtute, despre dreptate şi adevăr, căci pentru el „dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume”, iar năzuinţa−i arzătoare era de−a vedea „poporul împărat”, aşa cum poporul însuşi se visa uneori în basmele sale.

Deşi s−a scris mult, s−a spus totuşi prea puţin şi adeseori denaturat despre idealurile politice ale lui Eminescu. Prin scrisul lui Eminescu a susţinut ideea integralităţii naţionale, cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent, cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului de la Botoşani s−a îndrumat spre acest ideal, căruia mai târziu i−a dat o superioară justificare teoretică în antologicele articole din Federaţiunea lui Alexandru Roman, care apărea la Budapesta, sau sub pseudonimul Varro, în Curierul de laşi şi mai ales în Timpul unde s−a afirmat ca un strălucit gânditor în politică şi economie. El, Voievodul cuvintelor limbii române, El, „acest Dante valah”, cum îl numea într−un poem, poetul Aron Cotruş.

La mormântul lui Eminescu de la Bellu, se cade să mergem ca la un loc sfânt, îndeosebi tineretul care ar avea multe de învâţat din acea istorie literară, culturală şi politică scrisă în fond, pe pietre funerare. În legătură cu stingerea din viaţă a genialului poet, George Călinescu scria: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să−şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Fie−i amintirea vie în memoria fiecăruia şi în cea colectivă a neamului, pentu a−l cinsti cum se cuvine!

Ion Dodu Bălan

„Naţiunea”, nr. 254