Istoria culturală a Banatului 3/8

Nov 15, 2016

Banatul a fost limita extrem−estică a primei Renaşteri italiene. Cel care a adus până aici renaşterea şi umanismul a fost Filippo Scolari (1369 – 1426), comite de Timiş, Cenad, Arad, Caraş, Zarand etc. între anii 1404 şi 1426.

Om al Renaşterii, crescut în atmosfera reanscentistă a Florenţei, Scolari a adus la curtea regală, dar şi la cea din Timişoara, reprezentanţi de seamă ai quattro cento−ului florentin. Au venit aici şi au lucrat pentru el arhitecţi, sculptori, pictori, ebenişti; au venit, au stat şi au scris poeţi şi cronicari.

Timişoara şi – prin extensie – alte centre religioase şi urbane bănăţene au beneficiat de creatori renascentişti. Războaiele neîntrerupte au distrus însă toate aceste mărturii. Dualitatea catolicism – ortodoxism, ambele credinţe cu mulţi credincioşi în Banat, este ilustrată şi de activitatea misionară a unor călugări, atât catolici cât şi ortodocşi. Prezenţa unor inchizitori catolici ca Iacob de Marchia şi Ioan Capistrano la 1430 şi 1455, dar şi a unor episcopi ortodocşi ca Ioan de Caffa – în jurul anului 1450, în Banatul de la mijlocul secolului al XV−lea, probează existenţa acestor credinţe, inclusiv perenitatea valorilor spirituale şi culturale vehiculate de ele.

Cea de−a doua renaştere, cea corviniană, marchează a doua jumătate a veacului al XV−lea în Banat. Aceleaşi amintite războaie contribuie la distrugerea celor mai multe dintre ele. Putem însă aminti opera literară a lui Pelbart de Timişoara (Pomerius, Rosarium, De Sermone etc.), cu studii la Cracovia, călugăr catolic militant, remarcat prin predicile sale caustice la adresa unor aspect ale lumii sale. Pelbart este şi autorul singurului incunabul scris de un autor născut pe teritorul României, editat la Hagenau − Germania în anul 1500.

Opera sa a cunoscut o largă răspândire în zonele Dunării mijlocii, prefaţând viitoarele încercări de înnoire a creştinismului de sorginte catolică. Primele decenii ale secolului al XVI−lea aduc şi răspândirea reformei religioase, a credinţelor protestante (luterane, calvine, trinitariene etc.).

Pipo de Ozora sau Pippo Spano sau Filippo Scolari (1369 − 1426), fiul unui comerciant florentin, a fost un general al regelui Sigismund al Ungariei, comite de Timiş şi Ban de Severin.

Iniţiatori sunt tinerii student de la universităţile germane care se întorc aici cu învăţăturile lui Luther şi Calvin. Nobilimea zonei îmbrăţişează noua credinţă şi sprijină propagarea ei în rândul populaţiei. Rolul nobililor din familia mureşeană Jakşici şi al comitelui de Timiş Petru Petrovici este determinant. Aceştia sprijină, inclusiv financiar, tipărirea unor prime lucrări protestante, în limba maghiară.

Protestantismul s−a propagate rapid la o parte a populaţiei bănăţene. Pentru români prozelitismul religios protestant a însemnat tipărirea primelor texte (luterane şi calvine) în limba română cu caractere latine, dar cu topică maghiară.

Existenţa mai multor şcoli protestante, la Cenad, Lipova, Timişoara etc., plecarea la studii universitare a tot mai mulţi tineri absolvenţi ai acestora a marcat mijlocul acestui veac. Printre cele mai representative figuri ale acestui curent se numără Stefan Kiss din Szeged, activ propăvăduitor al noii credinţe la şcolile protestante din Cenad, Lipova şi Timişoara.

Dintre cele mai reprezentative momente ale reformei religioase asupra românilor bănăţeni se remarcă traducerea şi tipărirea în româneşte – pentru prima dată – a Bibliei (1585).

Trei propăvăduitori ai reformei – pastori din Caransebeş şi Lugoj – întreprind această monumentală operă. Ei i se adaugă, în următoarele decenii, traducerea românească a mai multor catehisme şi scrieri ale părinţilor reformei.

Mijlocul veacului al XVI−lea aduce asupra Banatului pericolul otoman. Campaniile militare ale turcilor otomani, întreprinse în cursul anului 1551 dar mai ales în vara anului 1552, înseamnă cucerirea Timişoarei şi transformarea Banatului de câmpie şi – parţial – de deal într−o provincie (paşalâc, eyalet, vilayet) otoman. Banatul estic se transformă într−o formă politico−administrativă – Banatul de Lugoj Caransebeş – şi este alipit principatului Transilvaniei între 1552 şi 1658, după care este transformat şi el în provincie otomană.

Timp de 164 de ani constatăm o dualitate islamică – creştină (majoritar ortodoxă, dar şi catolică) în vilayet, una ortodoxă – protestantă − catolică în Banatul creştin.

Câteva cuvinte se cuvin spuse despre cultura islamică otomană din Banat. Cercetările istoricilor din ultimele decenii au adus suficiente elemente pentru definirea acesteia. Era o cultură de tip religios, bazată pe Coran, existentă îndeobşte în mediul urban. În marile centre urbane din Banat s−au ridicat moschei (fie prin transformarea bisericilor, fie prin construcţii noi ), dotate cu un personal religios numeros.

S−au ridicat şcoli de tip elementar – mecteb (în general în oraşe şi târguri, care erau şi reşedinţe ale unităţilor administrativ−teritoriale otomane (sangeacuri şi nahii) – şi de tip gimnazial – medrese (la Timişoara) – unde predau dascăli şi profesori calificaţi.

Mănăstirile diverselor ordine ale dervişilor islamici erau locuri de rugăciune dar şi de cultură. Arhitectura religioasă a înălţat aici câteva monumente reprezentative (moscheea lui Seydi Ahmed paşa la Timişoara, moscheea vizirilor Kőprüllü la vakŕful din Arad etc.). Cea militară a construit fortificaţii (noua cetate a Timişoarei, cetatea de la Aradu Nou, fortificaţii la Lipova, Cenad, Orşova etc.).

Clădirile administrative, economice, sociale (reşedinţe ale beilerbeilor la Timişoara şi Ineu, băi publice, bazare, caravanseraiuri – în toate marile oraşe şi târguri din paşalâcul de Timişoara etc.) întregesc peisajul arhitectonic islamic din Banat.

Dr. Ioan Haţegan, istoric, Academia Română, Timişoara