Istoria culturală a Banatului 5/8

Nov 22, 2016

Efortul constructiv de mare amploare al administraţiei habsburgice din Banat a creat mii de obiective. Impactul acestora asupra populaţiei s−a resimţit destul de repede şi a conturat o nouă realitate. Fortificaţiile în stil Vauban târziu au fost ridicate în zonele strategice, cazărmile au împânzit cetăţile, iar palatele administrative, catedralele şi bisericile catolice, ortodoxe, palatele unor familii înstărite au redesenat configuraţia oraşelor şi târgurilor şi definesc acest efort.

Coabitarea iniţială dintre populaţia autohtonă şi colonişti s−a amplificat şi s−a transformat în colaborare şi acceptare a celuilalt. Odată făcut acest prim pas, raporturile dintre diversele etnii şi elemente etnice au devenit cordiale şi destinse.

Interferenţele culturale (prin cunoaşterea limbilor şi credinţelor celorlalţi) s−au manifestat activ şi decisiv. Trăind împreună, muncind împreună, oamenii au început să se cunoască, să se aprecieze ca oameni şi nu ca străini. În primele decenii (aprox. 1716 – 1740), evoluţia raporturilor dintre vechii şi noii locuitori a cunoscut sinuozităţi, apoi lucrurile au intrat pe un făgaş firesc. Fiecare îşi urma propria credinţă, propria linie culturală, fără a fi stânjenit în practicarea acesteia, dar reuşea să aprecieze şi valorile celorlalţi. Această valorizare a celuilalt a constituit pasul decisiv spre o altă mentalitate. Această mentalitate care s−a conturat treptat în cursul acestui prim veac de reintegrare, s−a manifestat plenar însă abia în veacurile următoare. Până atunci să urmărim câţiva dintre aceşti paşi.

În societatea bănăţeană ortodoxă reprezentată etnic prin români, macedo−români şi sârbi, cu o structură socială diversă (clerici, burghezie orăşenească şi o majoritate agrară) biserica a jucat un rol integrator iniţial. Dorinţa acesteia de integrare – prin reformă teologică – în ambianţa Europei centrale s−a realizat practic prin intermediul artei, în special prin cel al picturii şi arhitecturii.

Mecenaţii şi ctitorii ortodocşi ai veacului al XVIII−lea au fost persoane fizice dar şi comunităţi săteşti, monastice şi orăşeneşti. Efortul lor de înnoire s−a manifestat prin refacerea şi mărirea lăcaşurilor monastic ortodoxe, prin renovarea bisericilor medievale. Un alt pas l−a constituit zidirea de noi biserici din zid sau de lemn până spre mijlocul veacului al XVIII−lea.

Pictura lor nu mai urmează canoanele medievale – succesiunea şi explicitarea scenelor religioase – ci se rezumă la selecţia picturilor murale doar la iconostas şi în altar. Primele semne de integrare sunt semnalate în arhitectura noilor biserici construite începând cu a doua jumătate a secolului. Planul de construcție adoptat a fost al bisericii mononavă, cu absidă semicirculară sau octogonală, cu turnul clopotniţă pe partea de vest a bisericii şi cu accesorii decorative în stil baroc. În interiorul limitat la două încăperi – diferite de cele tradiţionale ale bisericii medievale – nava a fost fragmentată prin pilaştri şi arce duble în trei−patru travee; corul a fost ridicat în ultima travee, cea vestică.

Comunităţile orăşeneşti, obercnezii şi cnezii au fost cei care au comandat, au finanţat şi au executat aceste construcţii. Aceasta într−un context economic înviorător, dar nu foarte bogat, în urma deselor războaie din ultimele două generaţii. La sate ritmul construcţiilor religioase baroce s−a intensificat abia spre sfârşitul veacului al XVIII−lea. Relaţiile tradiţionale cu Ţara Românească, trecute şi prin prisma renaşterii brâncoveneşti, au continuat şi s−au amplificat în acest veac al XVIII−lea. Circulaţia cărţii bisericeşti ortodoxe dinspre Muntenia spre Banat a fost un fenomen cu adâncimi nebănuite. Venirea multor preoţi munteni în Banat, a unor copişti de manuscrise, a unor pictori bisericeşti, marchează tot atâtea momente culturale.

Casa Eparhială din Sremski Karlovci, începutul secolului al XX-lea

Legăturile cu ortodoxia sârbească, realizate prin intermediul episcopiei din Sremski Karlovci, au adâncit spiritualitatea ortodoxă şi vechile legături cu ortodoxia balcanică post bizantină.

Cultura de sorginte catolică a cunoscut o dezvoltare explozivă în Banat. Adusă şi impusă prin voinţa Casei de Habsburg, ea a fost înfăptuită prin intermediul episcopiei romano−catolice de Cenad cu sediul la Timişoara, dar şi prin zecile de mii de colonişti, toţi catolici. Forma stilistică a acesteia a fost cea barocă. O singură clădire – catedrala romano−catolică din Timişoara – respectă canoanele barocului imperial vienez, având ca proiectant pe Fischer von Erlach fiul, arhitectul curţii imperiale habsburgice. Restul sunt adaptări locale ale acestui stil. Biserici catolice se ridică în satele de colonişti, preoţii se îngrijesc – alături de conducătorii districtelor şi de juzii săteşti – de ridicarea noilor lăcaşe, de împodobirea lor, de buna lor funcţionare.

Cultul unor sfinţi ca Ioan Nepomuk, Barbara, Donat şi Florian, a condus la executarea unor monumente şi grupuri statuare în mai multe biserici sau chiar în mijlocul unor aşezări (Timişoara, Jimbolia, Oraviţa etc.). Împodobirea pieţelor cu monumente de sculptură religioasă face parte din dorinţa de fast a noilor veniţi şi a statului care−i adusese aici.

Dr. Ioan Haţegan, istoric, Academia Română, Timişoara

Foto: Epoca Brâncoveanu, un nou stil în artă şi arhitectură