Formarea poporului român 1/15

Feb 19, 2017

Pe teritoriul României au fost descoperite vestigii de o rară frumuseţe ale culturilor neolitice; în acest spaţiu a înflorit civilizaţia geto−dacilor, un neam aparţinând marii familii a tracilor.

Timpuri străvechi

Geto−dacii s−au impus în faţa celorlalte neamuri în condiţii de mare însemnatăte istorică (în anul 335 î.e.n. ei au luptat împotriva celebrului Alexandru cel Mare, iar în jurul anului 290 î.e.n. ei au luat ca ostatic pe succesorul acestuia, regele Lisimac). Domniile elene au influenţat pozitiv cultura şi civilizaţia geto−dacilor, care au asimilat benefic această influenţă.

Prin faptul că a reuşit să−i sperie pe geto−daci, expansiunea Imperiului Roman în Peninsula Balcanică a contribuit la întărirea unităţii lor. La mijlocul secolului I al erei noastre, regele get Burebista reuşeşte să întemeieze un stat foarte puternic, unind triburile geto−dacice dintr−un spaţiu vast, care se întindea de la actualul teritoriu al Slovaciei pâna în Balcani; el a forţat toate oraşele pontice, de la Olbia la Apolonia din Tracia, să se supună stăpânirii sale. Lupta dintre armatele conduse de Burebista şi cele conduse de Iuliu Cezar urma să aibă loc în anul 44 î.e.n., tocmai atunci însă împăratul roman a fost asasinat iar după puţin timp, Burebista a avut aceeaşi soartă.

Roșu=italicii, albastru deschis=tracii, portocaliu=frigienii și armenii, galben=ilirii, alb=dacii, mov=dardanii, albastru închis=celții, indigo=pelasgii, gri=etruscii, săgeata maro=traseul aheilor

La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea sa, s−a apropiat tot mai mult de Dunăre, geto−dacii neavând altă solutie decât să menţină relaţii cu acesta, fie cordiale, fie ostile, să asimileze elemente ale civilizaţiei romane şi de tehnică militară.

Aceştia vor ţine piept romanilor din punct de vedere politic şi militar vreme de aproape un secol, până în vremea împăratului roman Traian. În anul 106 e.n., după lungi şi teribile războaie, acesta reuşeşte să înfrângă rezistenţa eroică a dacilor, al căror rege, Decebal, intrat în legendă pentru curajul său, a preferat să−şi ia viaţa decât să devină prizonierul romanilor. Generaţiile ce aveau să urmeze au păstrat în conştiinţa lor, ca pe o faptă glorioasă, rezistenţa şi înfrângerea Daciei conduse de Decebal.

Monumentele care dăinuie − Columna lui Traian, aflată la Roma, şi Tropaeum Trajani de la Adamclisi, Dobrogea − stau mărturie, prin scenele pe care le reprezintă, a curajului arătat de daci în apărarea ţinutului lor şi a munţilor lor ca o păvază şi plini de bogăţii.

Cu toate suferinţele îndurate, includerea Daciei în Imperiul Roman a avut şi părţile ei bune: prin strădania localnicilor şi a coloniştilor romani, prin spiritual lor întreprinzător, Dacia atinge un înalt grad de dezvoltare materială şi spirituală, şi are loc un important proces de romanizare, cu amprente durabile, ce pot fi regăsite până astăzi în limba latină a poporului român, în numele său în conştiinţă şi cultură.

În etnogeneza poporului român elementul etnic primordial este cel geto−dacic, peste care se suprapune elementul etnic roman.

În anul 271 e.n., datorită crizei care măcina Imperiul Roman, precum şi presiunii exercitate de popoarele barbare, împăratul Aurelian s−a văzut nevoit să treacă la retragerea din Dacia a trupelor sale, a administraţiei şi a unei părţi din populaţia oraşelor, deplasându−le la sud de Dunăre. Cu toate acestea, majoritatea populaţiei, alcătuită din ţărani români şi daci romanizaţi, nu şi−a părăsit pământul, rămânând strâns legată de lumea romană sud−dunareană. Daco−romanii, în contact cu popoarele barbare, au adoptat forme de organizare impuse de nou createle condiţii istorice. Ei s−au organizat în ceea ce marele istoric român Nicolae Iorga numea "romanii populari" sau "romanii rurali", respectiv acele teritorii unde autoritatea imperiala încetase şi a căror populaţie se grupase în organisme populare. Aceasta era considerate drept romani prin locuitori, care erau conştienţi că aparţin sau că aparţinuseră Imperiului Roman.

Cultura şi civilizaţia geto−dacilor

Geto−dacii sunt consideraţi, pe bună dreptate, strămoşii direcţi ai românilor. Aşadar, a vorbi despre cultura şi civilizaţia românească fără a o pune în evidenţă pe cea a geto−dacilor este ca şi cum ai şterge din înţelegerea omului matur copilăria sa.

Prea multe elemente din trecut s−au altoit în fizionomia poporului român (e adevarat, foarte greu de pus în evidenţă) încât a înţelege ceea ce suntem presupune să facem acest pas înapoi, peste timp. Dar cine erau geto−dacii?

Etno−lingvistic, geto−dacii erau indo−europeni, din grupul satem, constituind ramura nordică a numeroaselor populaţii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo−europenisticii. Menţionăm doar că astăzi cei mai mulţi dintre specialişti sunt de acord că patria de început a indo−europenilor a fost undeva în teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspică la Urali. Arheologi eminenţi cunoscători ai problemei admit că în epoca bronzului (circa 2000−1200/1100 i.d.Hr.) tracii se desprind din populaţiile indo−europene, atestate în acest teritoriu în perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului (2500−2000 i.d.Hr.). În ceea ce priveşte detasarea geto−dacilor din blocul tracic, specialiştii consideră că din secolul al VIII−lea î.d.Hr. ar putea fi vorba de geto−daci, dacă cultura Basarabi, a cărei răspândire acoperă aproape toată aria răspândirii lor, le poate fi atribuită. Oricum, în prima jumătate a mileniului I î.d.Hr. s−a desfăşurat procesul de individualizare etnico−culturală a geto−dacilor, pentru ca apoi, preluând şi dând civilizaţiilor neamurilor învecinate, să atingă, în secolele I î.d.Hr. − I d.Hr., apogeul dezvoltării lor.

Harta prezintă Peninsula Balcanică în secolul I al erei noastre. Dacia este situată în nordul Dunării, iar Tracia în sudul Dunării

Relativ la limba geto−dacilor, lingviştii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistentă aparţinând lui I. I. Russu, care conchide, în urma unei analize complexe a tuturor datelor problemei, că ''poziţia limbii traco−dace este următoarea: un idiom indo−european independent din grupa de răsărit satem'' .

Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto−dacilor o constituie delimitarea teritoriului locuit de geto−daci înainte de cucerirea romană. Descoperirile arheologice din România şi din străinătate i−au îndemnat pe cercetătorii avizaţi ai chestiunii să susţină că expansiunea geto−dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cât priveşte răspândirea culturii ''clasice'' a geto−dacilor (sec. II î.d.Hr. − sec I d.Hr.), se susţine că ea cuprinde două arii principale concentrice: o arie centrală, în care această cultură este reprezentată prin aşezări, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., în care principalele componente îşi găsesc antecedente locale, şi o arie periferică, unde descoperirile geto−dacice apar într−un mediu care, chiar dacă avusese initial un fond general tracic, a făcut parte apoi, în secolele IV−II î.d.Hr., din aria culturii celtice (în vest) sau a celei scitice (în est) şi unde, deci, o origine locală e greu de dovedit. Această arie centrală poate fi cuprinsă între Nistru, Tisa, Carpaţii Nordici şi Balcani.

Foto: Tracii ocupau acum 3000 de ani un spaţiu imens din Europa şi Asia Mică