Teatru de marionete în stil româno-ungar

Mar 21, 2017

E extrem de frustrant să fii ani de zile, chiar aproape timp de trei decenii, cea mai mică şi neînsemnată piesă dintr-un teatru de marionete. Pe scena politicului româno-maghiar, românii din Ungaria de azi, şi mă refer doar la comunitatea istorică românească, joacă rolul şoricelului cel prostuţ, care este şi el un personaj din piesă, pentru că Autorul aşa a vrut, dar este şi cel care îi deranjează, îi incomodează cel mai mult pe ceilalţi actori.

Şoricelul tot timpul vrea ceva. Chiţ-chiţ. Nu-i lasă în pace pe ceilalţi actori ai piesei să-şi joace rolurile de mari actori. Chiţ-chiţ. Vrea o bucăţică de brânză şi în afara spectacolului. Chiţ-chiţ. Prostuţul de şoricel. E atât de prost că singur nu-şi dă seama, ceilalţi trebuie să-i spună că, de fapt, lui îi merge foarte bine, totul e ok, el e doar un şoricel, care să se bucure că face şi el parte din piesă, şi să tacă odată din gură că ar putea să-i fie şi mai rău.

Am urmărit cu atenţie ce au relatat presa română şi cea maghiară după vizita la Budapesta a ministrului român de externe Teodor Meleşcanu. Personal sunt de părere, şi cred că sunt de acord cu mine toţi românii din Ungaria şi toţi ungurii din România, că este foarte bine pentru noi toţi dacă aceste două ţări vecine au relaţii diplomatice normale, corecte, bazate pe încredere reciprocă. Punctul sensibil al acestor întâlniri este de fiecare dată problema minorităţilor.

Ungurii sunt mulţi şi vor multe în România. Bucureştiul le dă mult, dar ei vor şi mai mult. Nu ştiu şi nici nu mă bag cât ar fi destul. E treaba lor. Ceea ce ştiu însă, e că românii din Ungaria nu sunt aşa de mulţi şi nici nu vor atât de multe. Nici de la Ungaria şi nici de la România. De la Budapesta cer finanţare normală pentru întreţinerea instituţiilor lor, şcoli, grădiniţe, biserici, asociaţii, organizaţii, prin care să-şi păstreze limba, credinţa, identitatea. De la Bucureşti cer să completeze, să ajute, să pună suflet şi bani acolo unde nu pune Budapesta. Şi să nu mai vină nici un ministru sau secretar de stat să ne asculte problemele, doleanţele, umplând sute de pagini de notiţe din care nu se realizează nimic. Să nu mai promită iar şi iar o bucăţică de brânză pentru şoricelul necăjit, când ştie că în scurt timp se vor schimba ministere şi departamente şi cererea lui de brânzică rămâne uitată undeva într-un sertar.

De aproape zece ani se solicită să se amenajeze o cameră, măcar una singură, în clădirea Bisericii ortodoxe române din Budapesta, în Curţile Gojdu, unde ar funcţiona un spaţiu comunitar pentru ocupaţiile cu copiii românilor. Domnilor, vă daţi seama că acei copii care atunci încă erau la grădiniţă şi aveau nevoie să audă în jurul lor vorbă românească, azi deja sunt elevi de liceu? Nu mai spuneţi în presă că avem „probleme foarte reale de supravieţuire”, atunci când noi, comunitatea istorică din judeţele Bihor, Bichiş şi Ciongrad, trăim lipiţi de graniţa cu România, dar voi nu ne ajutaţi nici măcar să prindem posturi de televiziune în limba română. Nu mai spuneţi niciodată că noi vrem „un sprijin mai serios din partea autorităților de la Budapesta pentru păstrarea și dezvoltarea identității naționale” (citat din declaraţia ministrului Meleşcanu pentru Agerpres), pentru că identitate naţională pentru ei înseamnă identitate ungurească. Suntem deja destul de ungurizaţi. Mulţumim frumos. Atât ne ajunge.

Nu mai vrem, domnilor miniştri români, să veniţi să ne ascultaţi. Vrem să ne auziţi! Opriţi odată naibii jocul ăsta meschin în care ne băgaţi pe toţi. Apucaţi-vă să vă ţineţi de cuvânt. Pentru că se poate. Pentru că mai aveţi cu cine şi pentru cine. E timpul să vreţi! Dacă vreţi...

Eva Şimon