Sub semnul crucii 2/3

Jul 28, 2017

Tradiţia creştină, în decursul secolelor, a elaborat două tipuri simbolice de cruce, cea a "patimilor" şi cea a "învierii": prima aminteşte de suferinţele şi moartea lui Hristos, a doua de victoria asupra morţii.

Forţa simbolului s-a manifestat în creştinismul primitiv în aşa-numita "cruce mistică", care în general era scrijelită în piatră sau în marmură în lăcaşurile de cult. În forma ei esenţială, crucea mistică este compusă dintr-o cruce-tau latină, înscrisă într-un dublu oval, poartă literele greceşti alfa şi omega (începutul şi sfârşitul) şi anagrama lui Hristos. Doi porumbei se află pe laturile braţului inferior vertical, în timp ce un şarpe răsucit este înlănţuit şi strivit sub greutatea crucii. În inscripţie apare şi cuvântul latinesc "salus" (salvare), scris la baza crucii şi menit a susţine reprezentarea simbolică a ansamblului. Imaginea acestui tip de cruce a fost indicată de cercetători drept unul dintre simbolurile iniţiatice ale Ordinului Templierilor, alături de crucea denumită şi "nodul lui Solomon"; aceasta din urmă este o imagine extrem de veche, fiind deja uzitată în iconografia ebraică pentru a desemna uniunea cerului şi a pământului în numele lui Dumnezeu, dar şi în mozaicurile romane, cu scop (cel puţin aşa se crede) pur decorativ.

În tradiţiile religioase ebraice şi protocreștine, figura crucii a fost foarte utilizată în ceremoniile de cult cu tentă ezoterică, în care era foarte pronunţată trimiterea la cosmologie şi la sensul creaţiei universului vizibil şi invizibil. Se considera că autorii medievali ar fi împrumutat de la Părinţii Bisericii tema "crucii cosmice", valorizate şi de Sfântul Augustin în textul "În Genesim ad litteram"; de altfel, pe parcursul Evului Mediu şi tot mai mult în epoca Renaşterii, simboliştii au observat şi mai apoi aprofundat, noţiunea de asemănare a figurii crucii cu formele prezente în natură (de exemplu, omul cu braţele întinse ar reprezenta crucea). Totuşi, în primii ani ai creştinismului, din cauza oprobiului asociat acestui instrument de execuţie capitală, simbolul se spune că ar fi fost acceptat cu oarecare ezitare de Părinţii Bisericii (de altfel, primul simbol al creştinilor nu a fost crucea, ci un desen asemănător unui pește care simboliza numele Mântuitorului) . Cuvântul "cruce" derivă cel mai probabil din sanscrită, din "krugga" care însemna "baston"; grecii o numeau "stauròs", (par); evreii "es" (copac). Aceste denumiri indică originea ei primitivă ca instrument al supliciului: un copac sau un par de care erau ţintuiţi condamnaţii cu piroane, ori legaţi cu funii ori traşi în ţeapă. De-abia în epoca romanica a fost recunoscută crucea drept simbol al triumfului vieţii asupra morţii şi, prin extindere a conceptului, al vieţii eterne. Celor non-creştini, cultul rezervat crucii li se părea cel mai probabil grotesc, după cum stă mărturie o gravură datând din anul 240, descoperită la Roma, pe Colina Palatină, în care apare şi fraza "Alexamenos venera il suo dio".

Crucile utilizate pentru suplicii aveau forma literei tau greacă, lipsindu-le prin urmare braţul vertical superior. Acest tip de cruce se mai numeşte şi "crucea Sfântului Anton", fiind emblema specifică a ordinului Cavalerilor Antonieni, preoţi specializaţi în îngrijirea bolilor pielii şi în arta veterinară. O descriere a crucii-tau există şi în cartea lui Ezechiel, şi aminteşte de forma magicului şi puternicului ciocan al zeului Thor din anticele mituri scandinave. În iconografia egipteană, crucea tau prevăzută cu un oval sau un cerc - crucea ansata - este foarte des înfăţişată în mâinile divinităţilor sau faraonilor. A fost simbol al zeului Soarelui, Aton, în religia monoteistă instituită de Amenothep IV (Akhenaton). Confesiunea creştină coptă a făcut din crucea ansata simbolul vieţii eterne dăruite omului prin intermediul sacrificiului lui Hristos. Din cauza formei care aminteşte de o cheie, această configuraţie de cruce este denumită şi "cheia vieţii" sau "cheia Nilului". În zilele noastre, ea a fost preluată ca emblemă de unele mişcări iniţiatice de sorgințe ezoterică.

Printre numeroasele variante ale crucii se distinge şi crucea în X, numită "crucea Sfântului Andrei", răspândită în mod deosebit în ţările anglosaxone. Potrivit tradiţiei, apostolul care i-a dat numele a fost crucificat pe un instrument de lemn în formă de X, dar prezenţa în Europa a imaginii este mult anterioară naşterii creştinismului. Ea apare înscrisă atât pe relicve constând în instrumente magice ale druizilor (pumnale de sacrificiu de exemplu), cât şi în alfabetul runic. În schimb, aşa-numita Cruce a Sfântului Petru are braţul vertical superior mai mare decât cel inferior, pentru a aminti de martirul apostolului crucificat cu capul în jos. Întrucât această formă a fost adoptată de satanism la nivel global, ea nu mai este folosită în cadrul iconografiei creştine. Aşa-numitele "cruci potenţate" reprezintă un tip deosebit, printre cele mai cunoscute fiind crucea patriarhală şi crucea "rusească" sau ortodoxă. Acest tip de cruci şi-au făcut apariţia în arta sacră merovingiană, dar există exemplare care datează încă din secolul IV. Zvastica uneşte 4 cruci în gamma, readucând cele patru axe al crucii într-un simbol circular, axele fiind orientate către stânga (forma antică) sau către dreapta (zvastica modernă). Cea cu braţele orientate către Occident era răspândită printre populaţiile indoeuropene, în India şi în Persia (cultul zeului Mitra) şi utilizată până în Japonia deja din epocile antice, şi reprezenta mişcarea aparentă a soarelui dinspre Orient către Occident. Crucea cu braţele dispuse către Orient a fost considerată un simbol antic arian (după toate probabilităţile în mod eronat) de mişcări germane antisemite începând din 1910, adoptată apoi ca simbol principal al celui de-al treilea Reich. Simbolurile mixte cum este crucea celtică au fost adoptate de secte eretice de origine orientală, "inspirate" de credinţa în caracterul circular al vieţii ca eternă reîntoarcere. Credinţa în eternă reîntoarcere, sau în necesitatea de a traversa mai multe cicluri de vieţi, sau în reîncarnare, este tipică religiilor budiste şi tibetane. Uniunea a două simboluri este de fapt o contradicţie, prin urmare o erezie pentru religia creştină şi în general pentru religiile monoteiste (islamică şi evreiască), care văd viaţă terestră că un "drum fără întoarcere".

Cecilia Stroe