Sub semnul crucii 3/3

Aug 02, 2017

Crucea este, aşadar, departe de a reprezenta o exclusivitate a creştinismului. După cum scrie filosoful Rene Guenon în "Simbolismul Crucii", creştinismul însuşi, cel puţin în aspectul lui exterior cel mai cunoscut, pare că ar cam fi pierdut din vedere caracterul simbolic al crucii, limitându-se la a-l valoriza doar ca semn tangibil al unui eveniment istoric.

În realitate, spune Guenon, aceste două moduri de a vedea lucrurile nu se exclud câtuşi de puţin: dimpotrivă, cel de-a doilea nu este decât, într-un anumit fel, consecinţa celui dintâi. Potrivit lui Guenon, dacă Iisus Hristos a murit pe cruce este tocmai pentru valoarea simbolică pe care crucea o are în sine, şi care i-a fost dintotdeauna recunoscută în toate tradiţiile. Filosoful consideră eronate modernele interpretări "naturalistice" ale anticelor doctrine tradiţionale, interpretări care nu ar face decât să răstoarne, pur şi simplu, ierarhia raporturilor dintre variatele categorii de realitate. "Simbolurile şi miturile nu au avut niciodată funcţia - cum pretinde o teorie excesiv de răspândită la ora actuală - de a reprezenta mişcarea astrelor; dacă se găsesc adeseori reprezentări inspirate din aşa ceva şi destinate să exprime prin analogie cu totul alt lucru, este pentru că legile unei asemenea mişcări traduc în mod fizic principiile metafizice de care ele depind".

Din această perspectivă, sensurile simbolice multiple cu care a fost investită crucea sunt aşadar departe a se exclude unul pe celălalt, după cum nu se exclud nici în sens literal; dimpotrivă ele se armonizează perfect între ele, în realitate exprimând aplicaţiile aceluiaşi principiu la niveluri diferite, şi astfel completându-se şi consolidându-se unele pe altele, pentru a se integra în armonia sintezei totale. Dintre semnificaţiile multiple ale simbolului crucii, primul şi cel mai important este în opinia lui Guenon cel metafizic, adevăratul sens primordial. Anumiţi scriitori occidentali, cu pretenţii mai mult sau mai puţin iniţiatice, spune el, au vrut să-i atribuie crucii o semnificaţie exclusiv astronomică, susţinând că ea este "un simbol" al conjuncţiei cruciale pe care eliptica o formează cu ecuatorul, pe lângă "imaginea echinocțiilor, când soarele, în parcursul lui anual, ocupă în mod succesiv aceste două puncte".

Această interpretare a crucii, explică filosoful, este posibilă doar în măsura în care fenomenele astronomice, dintr-un punct de vedere mai elevat, pot fi ele însele considerate drept nişte simboluri, şi se poate prin urmare regăsi în ele (ca de altfel pretutindeni) o reprezentare a Omului Universal. "Dacă acele fenomene reprezintă simboluri este, însă, evident că nu ele sunt lucrul simbolizat, iar faptul de a le lua atare constituie o răsturnare a raporturilor normale dintre diferitele categorii ale realităţii.Toate acestea nu demonstrează decât că adevăratul simbolism, departe de a fi un produs artificial al omului, se găseşte în natură însăşi sau, şi mai bine, că natura toată nu este altceva decât un simbol al realităţilor transcendente". De altfel, după cum spunea Mircea Eliade, istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită tocmai dintr-o acumulare de hierofanii, din manifestări ale realităţilor sacre; de la cea mai elementară, ca de pildă manifestarea sacrului într-o piatră sau un copac, până la întruparea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, hierofania supremă pentru un creştin. "Este mereu aceeaşi taină: manifestarea a ceva care este altfel, a unei realităţi care nu aparţine lumii noastre, în lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră naturală, profană. Manifestând sacrul, un obiect oarecare devine "altceva" fără a înceta însă să fie "el însuşi", scrie Eliade, în opinia căruia, lumea profană în totalitate, Cosmosul total desacralizat este o descoperire recentă a minţii omeneşti.

Iar dacă numeroase texte patristice şi liturgice compară crucea cu o scară, cu o coloană sau cu un munte, toate aceste imagini nu sunt altceva decât formule universal atestate ale "Centrului Lumii". Crucea a fost asimilată Copacului Cosmic, în calitatea ei de simbol al Centrului Lumii, iar acest lucru, ne spune tot Mircea Eliade, este demonstraţia faptului că "imaginea Centrului" se impunea în mod natural spiritului creştin. "Nimic nu se poate face fără o orientare prealabilă, ca să trăieşti în Lume trebuie s-o întemeiezi, de aceea omul religios s-a străduit să se aşeze în Centrul lumii, echivalent al Facerii Lumii". Îndepărtat de cult, şi blocat în mitologii, Cerul rămâne prezent în viaţa religioasă prin mijlocirea simbolismului, iar acest simbolism ceresc impregnează şi susţine la rândul lui un mare număr de rituri, mituri şi legende. Comunicarea cu Cerul are loc prin intermediul Crucii (egal Centru) şi, dintr-o dată, întregul Univers este salvat.

Cecilia Stroe