Țaratul de Vidin

Jan 12, 2018

Pentru că unii fac bășcălie, din necunoaștere a istoriei, referitor la ideea „unirii” celor trei județe bulgare: Vidin, Montana și Vrața, cu România, idee nefezabilă, după părerea mea, trebuie să facem un recurs la istorie!

Cele trei județe, la care se adaugă o porțiune din Timocul românesc al Serbiei, au făcut parte din Țaratul de Vidin al lui Ioan Srațimir, (țar între 1356 și 1396), fiul lui Ioan (Ivan) Alexandru, țarul de la Târnovo între 1331 și 1371 și al Teodorei „Basarabova”, fiica lui Basarab I și sora lui Nicolae Alexandru. Populația din această zonă era majoritar românească până în secolul al XIX-lea. Astfel, în timpul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878, un batalion de voluntari români timoceni, condus de Vancea Predoi din Bregova și Ilie Nicolae din Cobișnița, au luptat cu turcii, de partea armatei române. Un alt batalion de voluntari români din Bulgaria, originari din zona Plevna-Vrața, a luptat, de asemenea, de partea armatei române. În amintirea Mariței, o voluntară româncă din Timoc în vârstă de 14 ani, căzută în luptele de la Smârdan, i-a fost ridicat un monument, aruncat în aer de naționaliștii bulgari după al II-lea război balcanic.

Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României, a cerut la Congresul de Pace de la Berlin (1878), alipirea județului Vidin, cu populație românească, la România. S-a opus Austro-Ungaria, care sprijinea, la acea dată, tendințele expansioniste ale Serbiei. După războiul ruso-turc din 1828-1829, încheiat prin Pacea de la Adrianopole, bulgarii au continuat să emigreze în Valahia, în special în judeţele Dolj, Romanaţi, Teleorman, Vlaşca, Ialomiţa şi Prahova. Aceste elemente ce luptau pentru emanciparea Bulgariei, au participat la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. Bulgarii din Bucureşti şi din celelalte centre ale Valahiei, în special din Ploieşti, au luat parte activă la revoluţia de la 1848.

Regele Carol I (1839 - 1914) Prinț domnitor al României între 1866 - 1881 și Rege al României între 1881 - 1914.

Douăzeci de ani mai târziu, notabilii bulgari stabiliţi în România, într-un memoriu înaintat Franţei în iunie 1868, arătau: „Deoarece trăiesc în România liberă, pot prin scris, cât şi prin viu grai, să solicite orice dorinţă pentru conaţionalii săi şi, totodată să arate situaţia grea în care se află fraţii lor de la sud de Dunăre”. În acelaşi an, dar o lună mai târziu, adică în iulie 1868, bulgarul Kazakovici din Alexandria, îi scria conaţionalului său Ivan Kasabov din Bucureşti că în România sunt toate condiţiile ca tineretul bulgar să se instruiască, iar învăţătorul Hristo Zlatiev (Zlatovici) are întreaga libertate din partea autorităţilor să-i înveţe pe copii şi-i face „să se simtă bulgari, chiar dacă sunt născuţi in România.” Marele revoluţionar bulgar Gheorghe Sava Racovski (1821- 1867) a părăsit în 1863 Belgradul, deziluzionat de ezitările sârbilor de a sprijini cauza bulgarilor şi s-a stabilit la Bucureşti unde, cu ajutorul negustorilor bulgari a început, la 8 martie 1864 editarea ziarului „Bădășnost” – Viitorul – care, printre altele, milita pentru prietenia româno-bulgară. El arăta că România a fost pentru poporul bulgar „un azil liber şi inviolabil, iar casa săteanului român a fost deschisă bulgarului cu cea mai mare ospitalitate.” Publicistul şi revoluţionarul bulgar Liuben Karavelov (1834-1879) scria în ziarul editat la Bucureşti în 1869 „Svoboda”: „Trăim într-o ţară pe care o putem numi o a doua Elveţie. România, conform Constituţiei sale liberale, permite tuturor naționalităților, fără deosebire, să se dezvolte liber, să se întărească şi să progreseze, să se dedice comerţului şi să exercite orice muncă, fără nici un fel de oprelişte. Pe scurt, România este ţara care a înscris ca deviză cuvintele: ”Libertate și cultură”. Noi bulgarii, de asemenea avem deplină libertate, ca naţionalitatea noastră să înflorească, să ne îmbogăţim literatura, să ne apărăm entitatea etnică şi răspicat să ni se audă vocea în toate problemele majore care ne privesc!” În acelaşi an 1869 a fost întemeiată la Brăila „Societatea Literară Bulgară”, nucleul care a stat la baza viitoarei Academii Bulgare din 1911.

Stefan Stambulov

De asemenea guvernul român a finanţat şi cu bani instituţiile culturale bulgăreşti din România. Astfel, la 18 ianuarie 1868, Asociaţia Intelectualilor a Comunităţii Bulgare din Brăila mulţumea Primăriei din localitate pentru cei 150 de galbeni alocaţi şcolii Bulgare,... „cu cea mai profundă recunoştinţă şi gratitudine pentru această cu adevărat filantropică donaţie.” Etnicii bulgari din România au avut o contribuţie imensă la renaşterea precum şi la mişcarea de eliberare a patriei lor de origine – Bulgaria. Astfel:

• în România au apărut primele tipărituri în limba bulgară modernă (Râmnicu Vâlcea, în 1806 - Culegerea lui Sofronie Vraceanski),
• în România au luat naştere primele şcoli bulgăreşti iar în1824 la Braşov, s-a tipărit primul abecedar bulgar,
• în Bucureşti s-a redactat primul proiect al Constituţiei Bulgariei în 1848 şi s-a constituit primul Comitet Central Revoluţionar Bulgar.
• Tot în Bucureşti a luat fiinţă primul parlament neoficial bulgar în 1876,
• iar la Brăila s-au pus bazele Academiei Bulgare în 1869.
• În România s-au format şi primele cete de luptători revoluţionari pentru eliberarea Bulgariei încă din 1841. Până în 1878 pe teritorii româneşti au funcţionat aproape 40 de şcoli în limba bulgară la Bucureşti, Galaţi, Giurgiu, Alexandria, Ploieşti, Bolgrad, Brăila, etc. precum şi în Banatul aflat atunci sub austro-maghiari, la Vinga, Dudeştii Vechi etc., iar la Bolgrad a funcţionat şi primul liceu de limbă bulgară. În această perioadă au fost tipărite peste 300 de titluri de cărţi bulgăreşti, peste 60 de ziare şi reviste, existau 19 de tipografii şi redacţii bulgare; multe dintre ele tipărind şi în româneşte. În România şi-au găsit adăpost cei mai reprezentativi oameni ai ştiinţei, culturii, literaturii şi ziaristicii bulgare; cei mai de seamă activişti bulgari ai vieţii politice şi revoluţionare, precum: Gheorghe Sava Rakovski, Liuben Karavelov, Vasile Ion Cancea Levski, Hristo Botev şi mulţi alţii. Poporul bulgar a găsit un adăpost şi cea de a doua patrie în România. Relaţiile româno-bulgare au continuat să fie excelente şi după câştigarea independenţei României şi reapariţia statului bulgar, cu excepţia problemelor privind fixarea graniţei în sectorul Silistra:
• numirea de reprezentanţi diplomatici şi consulari români la Sofia şi Rusciuc (deşi Bulgaria era încă stat vasal Turciei). a) septembrie 1878 Carol I îl numeşte ca prim agent diplomatic şi consul general la Sofia pe Alexandru Sturdza (fără a mai aştepta beratul Porţii). b) 28 mai 1879 -îl numeşte consul la Rusciuc pe Alexandru Stoianovici ( fără a anunţa Turcia, care recunoaşte tacit situaţia).
• Răspunsul cneazului Alexandru Battemberg la scrisorile de acreditare ale lui Alexandru Sturdza: "Bulgaria nu va uita niciodată că, în momentele grele, fiii ei au găsit în România ospitalitatea cea mai frăţească şi că eforturile poporului bulgar pentru libertate şi progres au fost totdeauna privite cu o nobilă simpatie de către români"
• Numirea unui agent diplomatic bulgar la Bucureşti, fără a se mai ţine cont de suzeranitatea Turciei.
• Relaţiile comerciale le vor depăşi pe cele cu Serbia.
• În martie 1885 s-a încheiat convenţia poştală româno - bulgară. Vizitele cneazului Alexandru Battenberg în România, precum şi trecerile lui prin Bucureşti, vizita regelui Carol I la Rusciuc, gesturile de atenţie reciprocă, au dus la consolidarea legăturilor prieteneşti dintre cele două ţări, care au culminat cu propunerea în iunie 1886 din partea cneazului Alexandru Battenberg de constituire a unei Confederaţii Româno-Bulgare ce urma să aibă armata comună în caz de război.

Între 1886-1887 – a fost pregătită în detaliu Unirea României şi Bulgariei sub sceptrul lui Carol I, în forma unei monarhii dualiste de tip austro-ungar, idee sprijinită de regentul Stefan Stambulov (1854-1895). „Întreaga presă bulgară, mari personalități culturale şi politice din țara vecină, numeroși cetățeni de la sudul Dunării au pledat entuziast pentru această unire, care ar fi rupt ireparabil coloana vertebrală a influenței rusești în Balcani”. Din păcate, presiunile și amenințările Rusiei la adresa României şi Bulgariei, (amenințate cu ocuparea militară) au dus la eșecul acestui proiect în 15 iunie 1887. Ar mai fi de adăugat că, memoriile Regelui Carol I consemnează că în timpul războiului, armata română a găsit români în toate satele prin care a trecut, până la munții Balkani. Chiar și lângă Sofia există sate cu denumiri românești, unde s-a vorbit românește până după 1880 (Mugurel, Văcărel, Păsărel, ș.a.) Relațiile româno-bulgare s-au deteriorat iremediabil după al II-lea război balcanic, când România a ținut partea Serbiei și a atacat Bulgaria, iar la Tratatul de la București, din 1913, i-a luat Cadrilaterul, „uitând” de românii timoceni din zona Vidinului!

Christian Căpinaru

 Foto sus: Monumentul Mariței de la Smârdan în 1887