Mănăstirea Šišatovac şi românii

Jan 31, 2019

Mănăstirea Šišatovac se găseşte în satul Ležimir, de lângă pârâul Remeta, la poalele de sud-est ale muntelui Fruška gora. Este o sfântă valoare a poporului sârb, dar şi a poporului român, fiindcă a fost mausoleul mai multor nobili ofiţeri sârbi, dar şi macedoromâni (aromâni) şi români, viteji aristocraţi care au venit la rugămintea despoţilor sârbi, pentru a-i ajuta să-şi formeze ţara, pierdută după bătălia cu turcii de la Câmpia Mierlei, în anul 1389.

Despoţi sârbi erau Sf. Stevan Štiljanović, Đurađ Branković, Vuk Branković numit în istorie Zmaj Vuk Ognjen, Đorđe şi Jovan Branković, fiii lui Stevan Branković cel Orb. Toţi Brankovicii au provenit din nordul Albaniei, din Oreniţa (Orencea), fiind probabil aromâni.

Primul din familia lor a fost Branko Mladen. Fiul lui s-a numit Vuk Branković, iar fiul acestuia Đurađ Branković, care a avut trei fii: pe Radonja călugărul, cu nume monahal Roman, pe Grgur şi pe Vuk. Ultimul Vuk a avut şi el trei fii: pe Grgur, Đurađ şi Lazar. Đurađ a avut 4 patru fii: Todor, Grgur, Stevan şi Lazar, şi trei fiice: Mara, Elena şi Katarina. Stevan a avut doi fii: pe Đorđe şi pe Jovan şi o fiică cu numele Mara. Mama lor, maica Anghelina, era  catolică din Albania. Stevan şi Grgur au fost orbi, fiindcă sultanul Murat al II-lea a suspectat că tatăl lor, Đurađ, a trecut de partea ungurilor, deşi Mara, sora lor, fusese dată de marea Jerina în haremul sultanului.

Acești despoţi sârbi au avut multe relaţii de bună prietenie şi de rudenie cu domnitorii valahi şi moldoveni.

Iată şi numele macedoromânilor şi ale  românilor care au ajutat despoţii sârbi din Srem, care nădăjduiau că îşi vor întemeia un stat sârb. Acești români și macedoromâni au fost generali cu cultură vastă şi foarte viteji în bătălii. Îi amintim pe general-maiorul român Petru Duca, pe generalul Pupila (Pavel Dimici), care era poliglot (vorbea româna, franceza, italiana, greaca și germana), pe aromânul poliglot Paul Davidovici, pe Ioan Belgradi, nobil român din Ardeal (Alba Iulia), care era poliglot (vorbea româna, franceza, italiana, germana, iar portretul lui era pus pe zidul sufrageriei Mănăstirii Šišatovac). Apoi pe aromânul Sava Prodan (Prodanovici), pe Avram Putnic, căsătorit cu fiica lui Prodan, comandantul Regimentului din Panciova (care era poliglot – vorbea româna şi germana).

Sub comanda lui Ioan Tekelia, născut la Arad, se aflau căpitanii Antonie Rujan (Rujai), Laţcu Ienei (Satco), Iovan Tuică (Tiuculi), Iovan Monasterlia (Monastirlia), Iovan Ciorbă, Anastasiu Raşa (Raşcovici), Arsenie Secuiu (Seciniaţ), Giura Golâmbu (Galambos).

[caption id="attachment_9422" align="aligncenter" width="733"] Foto - google.com[/caption]

Mulţi dintre cei menţionaţi mai sus au fost înmormântaţi în mausoleul Mănăstirii Šišatovac. La fel şi Josif Monasterlija, Vuk Isakov, Sf. Stevan Štiljanović, despot sârb, Sekula Vitković şi alţii.

Mănăstirea Šišatovac, cu Hramul Naşteri Maicii Domnului, a fost întemeiată de călugării sârbi veniţi de la Mănăstirea Žiča, din Serbia, care au fugit în faţa turcilor. Anul înfiinţării ei ar fi 1520. Călugării din Žiča au venit împreună cu stareţul lor, Teofil. Pe locul mănăstirii au găsit o bisericuţă cu Hramul Sf. Nicolaie. Clopotniţa mănăstirii a fost ridicată în 1742 de către Vuk Isaković.

Mănăstirea Šišatovac se deosebeşte de celelalte mănăstiri de pe Fruška gora, având, pe lângă stilul dominant baroc, şi stil gotic la cele 9 ferestre. În biserică se găsesc Sf. Moaşte ale Sf. Stevan Štiljanović, răposat în anul 1543. Sfântul a fost înmormântat întâi în satul Šicluš, apoi deshumat de turci, care au văzut ieşind o lumină neobişnuită din mormântul lui. Turcii credeau că e o comoară ascunsă şi în felul acesta au dat de trupul neputrezit al sfântului, din care ieşea miros de bună mireasmă duhovnicească. Monahii au cumpărat moaştele sfinte de la turci pe mulţi bani. Din cauza Sf. Moaşte, mănăstirea Šišatovac a fost foarte vizitată de credincioşi şi patriarhi, precum Paisie (1643), Maxim, opatul Bonini (1702), Mitropolitul Vikentije Jovanović (1733) şi alţii. Sfântul e trecut în Sinaxarul Bisericii Ortodoxe Sârbe la 4 octombrie.

Biserica a fost pictată de Grigorie Davidovici, ucenicul lui Teodor Crăciun. Conacul mănăstirii avea două etaje, cu coridoare lungi. Toate cele descrise până aici, când autorul acestui  text le-a vizitat, acum trei decenii, erau un morman de lemne şi cărămizi şi năpădit de buruieni înalte până la brâu. Mănăstirea a fost distrusă de cei care nu-l au în suflet pe Dumnezeu. Biserica a fost ridicată din nou cu ajutorul statului şi al credincioşilor.

Domnitorii români au fost foarte darnici, nu numai cu popoarele din Occident, ci mai ales cu cei din Orientul Mijlociu, Asia Mică, Siria, Liban, Arabia, tipărind diferite cărţi sfinte în Tipografia „Academia Domnească” din Iaşi, la Biserica Sf. Sava, care este una din cele mai vechi biserici, fondată de călugării din mănăstirea Sf. Sava Sfinţitul de la Ierusalim la anul 1300-1330; de la care îşi trage numele. Deci, nu e de mirare că domnitorul Alexandru Movilă, fiul lui Ieremia Movilă, în anul 1596 dăruieşte mănăstirii Šišatovac un Liturghier şi Tetraevangheliar Suceviţa 24, care cuprind prezicerile lui Iisus Mântuitorul despre Căderea Ierusalimului şi Venirea Fiului Omului, iar mănăstirea Moldoviţa a dăruit mănăstirii Šišatovac o Pravilă Arhierească.

Domnitorul Ţării Româneşti, Radu cel Mare, a ridicat mănăstirea Krušedol, de lângă Irig, familiei Branković, adică Mitropolitului Valahiei, Maksim (Đorđe) Branković, pentru mai multe merite. În anul 1507 îi împacă pe domnitorul Moldovei, Bogdan cel Orb, fiul lui Ştefan cel Mare, şi pe domnitorul Radu cel Mare, lângă Retezeni. Tot Maxim, călugăr şi diplomat sârb, în anul 1527 îi împacă pe Ştefăniţă Vodă al Moldovei, fiul lui Bogdan cel Orb, şi pe Radu de la Afumaţi, certaţi pentru o domniţă, fiică a lui Neagoe Basarab şi a doamnei Despina; anume, Neagoe Basarab, până era în viaţă, făgăduieşte pe una din fiicele sale lui Ştefăniţă Vodă. Ştefăniţă, fiind în luptă cu turcii, întârzie să vină la Sibiu, pentru cununie. Doamna  Despina se retrage la Sibiu, după moartea soţului ei, Neagoe Basarab. Radu de la Afumaţi ajunge primul şi o ia de soţie pe Ruxanda, iar lui Ştefăniţă îi rămâne fiica mai mare, domniţa Stana. Nepotul lui Ştefan cel Mare, iute la mânie, porneşte cu armată împotriva domnitorului Munteniei, Radu de la Afumaţi. Radu devine ginerele doamnei Despina, deşi i-a ucis fiul, adică pe Teodosie.

Omul fiind trecător pe pământ, Radu este omorât de boierii lui, lângă Râmnicul Vâlcea. Ruxanda se recăsătoreşte cu domnitorul valah Paisîe.

Ştefăniţă Vodă al Moldovei moare la Hotin. Se zice că a fost otrăvit de doamna Stana, care apoi se retrage la mănăstire şi căpătă numele de maica Sofonia. Mama ei, doamna Despina, se călugăreşte şi primeşte numele de maica Platonida.

În Muntenia vine la domnie Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Ţepeş, vărul lui Radu cel Mare, iar bunele relaţii cu Mitropolitul Maxim se înrăutăţesc, pentru că Mihnea înclină spre Poarta Otomană. Maxim fuge din Muntenia, împreună cu mama Anghelina şi cu moaştele tatălui, Ştefan cel Orb. Mihnea cel Rău e omorât la Sibiu, în timp ce ieşea din biserică, de către Jakšić, cuscrul lui Maxim şi socrul lui Jovan Branković, căsătorit cu Elena, fiica lui D. Jakšić. Mormântul lui Mihnea se vede şi acum lângă zidul extern al bisericii din centrul Sibiului. Fiica lui Jovan Branković şi a Elenei Branković, născută Jakšić, s-a numit Elena şi era doamna lui Petru Rareş, domnitorul Moldovei. D. Jakšić era socrul lui Petru Rareş şi tatăl Elenei şi al doamnei Despina, soţia lui Neagoe Basarab. Mihnea cel Rău pretindea tronul Moldovei, fiind socrul lui Bogdan cel Orb, domnul Moldovei, fiul lui Ştefan cel Mare.

Mitropolitul sârb Maksim Branković, până era încă în Ţara Românească, aduce pe patriarhul Constantinopolului, Nifon, la curtea lui Radu cel Mare. Prea Fericitul Nifon se supără pe domnitorul Radu fiindcă îl însoară pe un boier moldovean cu o soră a lui, deşi acesta avea soţie şi copii în Moldova. Nifon părăseşte Muntenia şi se îndreaptă spre Sf. Munte Athos, la mănăstirea Votopedu şi apoi la mănăstirea Dionisoiu.

Multcredinciosul Neagoe Basarab, domnitorul Munteniei, aduce de la Athos Sf. Moaşte ale Sf. Nifon, la mănăstirea Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare, şi le aşează pe mormântul lui Radu, spre împăcare şi iertare.

Voievodul Neagoe întoarce Sf. Moaşte la Athos, le împodobeşte cu aur şi nestemate, iar călugării Athosului, respectiv ai mănăstirii Dionisoiu, îl dăruiesc pe bunul Neagoe Basarab cu o mână şi capul Sf. Nifon.

Roman Sfera

Almanah ”Libertatea” 2011