Potecile Coșteiului

Feb 11, 2019

Coșteiul, situat între Căraș și deal, lung și întortogheat, mult timp fără șosele, fără curent electric chiar și în anii 50-60, a avut cele mai frumoase și variate poteci.

Cea mai pitorească potecuță a fost aceea între Coștei și Voivodinț, șerpuind printr-o zonă împânzită de viorele - albe și violete. A fost substrasă din copilăria multor săteni de gloanțele grănicerilor, de sârma ghimpată de pe malul Cărașului, care marca frontiera între România și Iugoslavia, dar, îndeosebi, de caii cu călăreții, soldați ruși, care purtau felinare pentru a lumina brâul moale al frontierei.

De aci, gloanțele răzlețe se implantau în fațadele caselor din sat. Pe acolo peste Căraș, sau prin apa tulbură a râului, aidoma acelor ani tulburi 1948-1954, treceau "spioni"  în România.

O potecă ducea prin dosul satului, de la școală spre Cureche. Era potolită, ocrotită de ochii sătenilor. O potecă visătoare. Pe această cărare au rămas și până astăzi urmele poeților Mihai Condali, Iulian Rista Bugariu, Teodor Șandru, Ion Rotariu și ale altor visători. Poteca a fost onorată și descrisă în versurile de atunci și de mai târziu ale acestora.

Repararea combinei la Coștei, 1964

Pe Ogaș șerpuia o altă potecă care conducea spre casa și fântâna lui Trochin. O casă și o fântână frumoasă, cu cea mai bună și cea mai rece apă din sat. Trochin a jucat în urmă cu peste o sută de ani rolul lui "Moș Trofin" în binecunoscuta piesă, jucată încă în 1882 la Coștei - "Nunta țărănească" de V. Alecsandri. Pe această potecă în timpul copilăriei noastre, circulau și revoluționari, și culaci și proletari. Era gata să fie înroșită de sânge. A predominat, totuși, rațiunea.

Și coșteienții au avut nevoie de un dușman în anii de după război și, mult timp, au meditat dacă trebuie să ucidă chiar în acest loc un chiabur pentru ca în felul acesta să "arboreze stindardul Revoluției".

Chirilă Păuța-Neica avea, de la casa sa și până la Căminul Cultural și la școală, o potecă personală. Plimbându-se pe această cărare, în mintea lui s-a născut atunci ideea înființării celui mai cunoscut teatru de amatori din acele vremuri, frate bun cu Teatrul profesionist din Vârșeț, care s-a stins datorită unei mari tragedii: prin omorul și rănirea unora dintre actori și membri ai ansamblului.

"Potecile de noapte" erau ale "boactărilor", păzitori de noapte, care știau în fiecare clipă ce se petrece în sat: cine este ibovnic și cine ibovnică... Cea mai odihnitoare potecă a fost aceea a Dumbrăvii, cu izvoare, cu flori de câmp și cu  fete tinere trecătoare, toate cu năframe roșii pe cap...

Din ”Monografia Coșteiului 1361 – 2011”

de Mariana Stratulat și Marin Gașpăr