Istoria medicinei (VIII) – medicina în America precolumbiană

May 02, 2019

Studiile despre America precolumbiană arată că viaţa omenească pe teritoriu american ar avea o vechime de aproximativ 35000 de ani. Într­-o perioadă cuprinsă între două ere glaciare aici au apărut protomongolii.

Din Asia, prin strâmtoarea Behring, au venit rase diferite, pe când aceasta era încă un istm care lega Siberia cu Alaska, şi, posibil, via Insulele Alentine, răspândindu-se pe teritoriul continentului în următoarele mii de ani. După unele teorii, au mai existat mici migraţii peste Oceanul Pacific.

Este cunoscut însă că diferitele populaţii ale Americii precolumbiene se diferenţiau după grupe de sânge, forma craniului, înălţime şi construcţie, culoarea părului, culoarea pielii, etc. După topirea gheţii, contactele cu lumile din care proveneau au fost întrerupte, grupurile stabilite în America fiind nevoite să-şi dezvolte o viaţă proprie.

În America s­au conturat trei civilizaţii istorice: aztecă, incaşă şi mayaşă. Când conquistadorul Hernan Cortes şi însoţitorii lui au ajuns în Golful Mexic în 1519, ei aşteptau să întâlnească aici popoare primitive asemănătoare celor din Insulele Caraibe. Spre surprinderea lor, au dat peste o civilizaţie înfloritoare – imperiul Aztec, care dispunea de oraşe sistematizate, cu numeroase elemente arhitecto­nice, o conducere organizată, un sistem de scriere şi înregistrare a evenimentelor prin pictograme, o agricultură dezvoltată şi un nivel ridicat de cunoaştere a matematicii şi altor ştiinţe, inclusiv medicina. Dintre oraşele aztece se distingeau Tenochtitlan (Ciudad de Mexico), care rivaliza cu numeroase capitale europene.

La Sud de azteci se găsea poporul maya, care ocupa Peninsula Yucatan, Guate ­mala şi Hondurasul de azi. La Sud de aceştia, în munţii Anzi se găsea imperiul Incaş. Aceste civilizaţii, pe care europenii le-au întâlnit în Lumea Nouă erau ultimele vestigii ale unor culturi cu o istorie ce data de câteva milenii.

Cu aproximativ 3500 de ani în urmă, olmecii au pus bazele unei civilizaţii care a influenţat în mare măsură cultura popoarelor din America Centrală. Această civilizaţie, însă, a dispărut brusc din motive necunoscute.

În jurul anului 1000 d.Hr., toltecii au creat un imperiu în centrul şi Sudul Mexicului, care a reprezentat probabil primul stat politico­militar în Lumea Nouă. Câteva sute de ani mai târziu, aztecii au cucerit această regiune adoptând multe aspecte din cultura acestora.

Aztecii şi alte triburi considerau că înainte de apariţia omului a existat o rasă de giganţi sau zei, care s­au sacrificat pentru ca soarele să continue să strălucească. Ei considerau necesară continuarea acestor sacrificii, sângele având un rol esenţial în menţinerea luminii solare. În acest scop s­au creat altare pentru sacrificii umane, unde preoţii extrăgeau inimile sacrificaţilor aflaţi încă în viaţă, cu ajutorul unor cuţite confecţionate din rocă vulcanică.

Cucerătorii spanioli au considerat că acest act barbar reprezintă o justificare pentru convertirea forţată la creştinism şi pentru subjugarea acestor popoare.

Cucerătorii spanioli au distrus numeroase opere culturale, scrieri literare şi istorice, deoarece au fost considerate drept ceva rău.

Popoarele precolumbiene au folosit religia, magia şi procedee medicale pentru vindecarea bolilor. Boala reprezenta pentru ei o pierdere a echilibrului dintre influenţele favorabile şi nefavorabile. Era necesară determinarea forţei răspun­zătoare de apariţia bolii, pentru a o putea bloca sau elimina. Totul era determinat de o forţă supranaturală. Practicile medicale erau însoţite de procedee complicate; s­a recurs la invocarea unor spirite.

De obicei rolurile de vindecător, medic,­ vrăjitor şi preot erau îndeplinite de aceeaşi persoană. Acesta avea o vestimentaţie specifică, executa anumite gesticulaţii rituale, îngenunchea lângă bolnav masând partea bolnavă, încercând totodată să îndepărteze boala.

Un alt tip de vindecător era şamanul, care folosea transa în terapeutică. Şamanismul era răspândit pe întreg continentul american, dar în special în zonele de nord şi de sud. Aceşti vindecători făceau o diferenţiere între procedeele magice pe care le executau ei înșişi şi procedeele chirurgicale pe care le încredinţau unor persoane mai puţin importante. Vraciul se bucura de un statut aparte în societate, modul lui de viaţă şi vestimentaţia fiind diferite de cele ale colectivităţii. Vestimentaţia sa avea şi rolul de a impresiona şi speria demonii.

Existau unele diferenţe în ceea ce priveşte statutul social al vindecătorilor în funcţie de sistemul de organizare la diferite popoare. Astfel, la poporul maya, arta vindecării era încredinţată unor preoţi numiţi „hemenes”, care erau organizaţi într­o adevărată societate medicală. Pe lângă aceştia existau „hechiceros”, care făceau parte din casta preoţilor şi care tratau rănile, dr.enau abcese, reduceau fracturi şi practicau venesecţia.

La azteci, profesiunea medicală se moştenea de la tată la fiu. Totuşi, fiului nu i se permitea să practice atâta timp cât tatăl era în viaţă.

Existau mai multe tipuri de specialişti. Cel mai des erau întâlniţi vindecătorii „tictl”, care utilizau pe lângă magie şi proprietăţile unor plante şi minerale.

Mai existau medici pentru extracţii dentare, naşteri, fracturi. Tratamentul varia în funcţie de etiologie. Dacă cauza era supranaturală, tratamentul era de natură magică. În caz contrar se practica o medicină empirică ce se baza pe unele plante şi procedee medicale.

Femeilor gravide li se acorda o atenţie aparte, fiind puse sub supravegherea unei moaşe. Aceasta supraveghea naşterea, verificând poziţia fătului, pregătind baia de aburi şi uşurând naşterea. Pentru aceasta pregătea o infuzie de Mantanoa tomentosa şi dacă se dovedea ineficientă prepara o băutură numită ciuapatlu, ce conţinea apă cu fragmente din coadă de oposum, cu aceasta provocând o naştere mai rapidă.

Femeile care mureau în timpul naşterii erau comparate cu războinicii ce îşi pierdeau viaţa în luptă sau în timpul ritualurilor cu jertfe.

Pacienţii care acuzau dureri în piept erau trataţi cu un terci compus din porumb amestecat cu tulpină de floarea patimilor. Tutunul pulverizat şi prizat se folosea pentru înlăturarea migrenelor, crizelor de leşin, afecţiunilor căilor nazale.

Francisco Hernandez, medicul personal al regelui spaniol Filip al II-­lea, menţionează salcia printre plantele importante în Mexic. El a fost trimis de suveran să studieze flora în habitatul ei şi a enumerat mai mult de 1200 de specii.

Aztecii mai aveau şi poţiuni cu efecte somnifere şi analgezice: teonaanacatl, sau ciuperca divină, care producea o stare de euforie, iar o doză mai puternică inducea un somn profund, timp de mai multe ore; camotl provoca apatia şi amorţeala pacientului faţă de durere şi de influenţele exerioare.

La incaşi, Citua era un mod de a combate boala. Aceasta reprezenta una din cele patru sărbători ale anului. Acest eveniment avea rolul de a purifica poporul şi de a alunga bolile în mod public. Străinii, cocoşaţii, infirmii, cei cu lobii urechilor sfâşiaţi şi toţi câinii erau alungaţi din localitate. Membrii comunităţii care erau sănătoşi respectau un post sever timp de trei zile, acesta constând din o masă compusă din porumb crud şi apă, şi se abţineau de la relaţii sexuale. În noaptea din faţa sărbătorii preparau un tip special de pâine pe care o împărţeau în două. În una din părţi puneau puţin sânge obţinut printr-­o mică incizie între sprâncene de la un copil cu vârsta cuprinsă între cinci şi zece ani. Înaintea zorilor, fiecare membru al comunităţii se spăla meticulos şi se freca peste tot cu o bucată de pâine, astfel alungând impurităţile.

Cel mai în vârstă membru al familiei freca pragul uşii cu pâine. În palatul incaş, executarea acestui ritual era îndeplinit de cel mai vârstnic unchi al suveranului. La răsăritul soarelui, după încheierea ritualului, populaţia îşi întrerupea postul mâncând acea parte de pâine în care nu fusese pus sânge. Apoi, un membru al familiei imperiale cobora din înălţimile fortăreţei Sucsahamun, ca mesager al soarelui, el purta o vestimentaţie bogat ornamentată, fiind înarmat cu o lance împodobită cu pene şi inele de aur. Alţi patru nobili, îmbrăcaţi şi înarmaţi la fel, îl aşteptau în piaţa principală, zăngănind lănciile, în timp ce mesagerul poruncea bolilor şi suferinţelor să fie izgonite din localitate şi împrejurimi. Cei patru războinici plecau fiecare pe câte un drum ce ducea către cele patru provincii. La un sfert de leghe depărtare, ei întâlneau alţi războinici care âi înlocuiau şi tot aşa pe tot traseul de şase leghe depărtare de Cuzco, unde lăncile erau înfipte în pământ, pentru ca relele alungate să nu se mai poată întoarce. În acest timp locuitorii oraşului îşi manifestau bucuria cântând şi îşi scuturau hainele în stradă. În noaptea următoare, pentru a alunga spiritele rele ale nopţii, incaşii legau mici verigi din paie unse cu ulei la capătul unei corzi de lungimea unui braţ, care apoi erau aprinse şi rotite prin aer. După aceea, le purtau spre mare unde se pierdeau spre vecie. Două zile mai târziu, cei alungaţi din oraş erau întorşi şi sărbătoarea se încheia cu festivităţi.

Părintele Cobo, în a sa istorie a Lumii Noi, a prezentat o listă lungă de leacuri folosite de incaşi pe vremea cuceririi spaniole. Aici era menţionat bitumul, folosit sub formă de pulbere amestecată cu ulei pentru închiderea ulcerelor şi, într­-o doză mai slabă, amestecat într­o băutură, la calmarea tusei. Chacca, un lut alb punctat cu picăţele maro, era folosit la combaterea gutei, precum şi la uscarea hemoroizilor. Collpa, un sulfat natural al fierului vindeca scrofula şi ulcerele. Tacu, un alt tip de pământ, era folosit într­o băutură alcoolică împotriva scaunelor cu sânge. Copaquira, un turcoaz transparent, curăţa bubele. Jasperul pulverizat, oprea hemoroizii. Tuful calcaros alb, pulverizat, regla ciclul abundent sau oprea sângele din urină. O piatră verde, coracavi, pulverizat, era folosită ca insecticid. Pulberea macaya (cenuşă sau talc) amestecată cu urină caldă, era folosită ca epilator.

Carnea de vită şi carnea de vultur mic readucea sănătatea bolnavilor mintali. Condorul era considerat o sursă preţioasă de leacuri; astfel, pieliţa pipotei lui aplicată pe un stomac leneş ajuta digestia, grăsimea lui avea proprietăţi analgezice, iar aripa lui pusă pe abdomenul unei femei gravide uşura naşterea.

Istoria medicinei (VII) – medicina iraniană antică (persană)

S­a considerat că urina proaspătă şi excrementele au proprietăţi vindecătoare deosebite. Cordonul ombilical, dat unui prunc să­l sugă, vindeca orice tip de indispoziţie. Grăsimea de la cadavru se folosea la masaj. Părul de om, sudoarea şi ceara din urechi, laptele de femeie şi sângele menstrual, toate făceau parte din farmacopeea peruană din vremea cuceririi spaniole. Totuşi, cel mai mare număr de leacuri au fost de origine vegetală: rădăcinile, frunzele, florile, scoarţa, lemnul, guma sau răşina.

Cataplasmele pe bază de cartof lecuiau guta. Laptele nucii de cocos inducea somnul. Făina de fasole se folosea în tratamentul dizenteriei. Piperul roşu indian liniştea durerea de dinţi. Balsamul peruan era folosit la îmbălămare, iar o băutură făcută din lemn de balsam răzuit era folosită pentru afecţiunile hepato­biliare. Seva frunzelor de coca oprea voma şi sângerările din nas şi usca ulcerele. Ceaiul din frunze de aloea oprea diarea şi colicile. Cocaina, ridicată la rang de divinitate, devenise un aliment revitalizant şi energizant.

Dr. Iosa Lotrean, dermatolog

Este autor a 25 lucrări de specialitate.

Articol preluat  din cartea sa ”Istoria medicinei în Banat”, apărută la editura ”Libertatea” din Panciova, 2013

Ilustrații: mexicanfood1.wordpress.com; ucpet.org; descopera.truezone.ro