Istoria medicinei (IX) – medicina în civilizația greacă

May 12, 2019

Civilizaţia greacă reprezintă mai mult decât ce aparţine spaţiul geografic al Greciei de astăzi. Ea s­a format într-­un spaţiu ce cuprinde Grecia continentală, coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării Egeee, cât şi coloniile de mai târziu din Sudul Italiei şi Siciliei. Teritoriul Greciei continentale a fost locuit de la sfârşitul paleoliticului inferior.

Se consideră că cu aproximativ 80.000 de ani în urmă, aici au migrat primii neanderthalieni, probabil din Asia Mică, de care pe atunci Grecia era legată printr­-o punte terestră, care s­a scufundat mai târziu, iar ceea ce a rămas la suprafaţă sunt insulele Mării Egee.

În jurul anului 2000 î. Hr. au apărut populaţiile migratoare indo­europene. Dintre aceştia, primii au ajuns ionienii. Ei au ocupat întreaga Grecie, inclu­siv Peloponezul, iar ulterior, sub presiunea altor invadatori, în jurul anului 1600 î.Hr. s­au transferat şi pe insulele din bazinul egeean, cât şi pe coasta occidentală a Asiei mici, unde vor juca un economic şi cultural deosebit de important de­a lungul istoriei şi civilizaţiei greceşti.

După invazia aheilor a urmat invazia triburilor eolilor, iar în jurul anului 1200 î.Hr. invazia darienilor, care s­au stabilit în Thesalia şi Peloponez, alungându-­i pe ionieni.

În jurul aniilor 700 î.Hr. grecii se autonumeau „eleni”, iar denumirea de „greci” le­-a fost dată de romani. Iniţiatorii civilizaţiei greceşti au fost aheii (denumire pe care Homer a dat­o tuturor grecilor).

Prima fază a acestei civilizaţii era cea miceniană, termen ce provine de la oraşul Micene, capitala unuia din multele state mici ahee ce existau în Grecia.

Societatea miceniană a caracterizat-­o buna organizare economică, administrativă, militară, socială, ceea ce a favorizat dezvoltarea culturii şi civilizaţiei în gen­eral.

Părintele medicinii, Hipocrate, a constatat că medicina îşi are începutul cu mult înaintea dânsului, el fiind moştenitorul unei îndelungate tradiţii medicale.

Unele elemente medicale sunt amintite în poemele lui Homer şi în basmele mitologice. Idomene, când a fost rănit rosteşte: „un doctor valorează cât mai mulţi oameni la un loc, pentru că el ştie să scoată săgeţile şi să întindă pe răni balsamuri moi”.

În ”Iliada” e descrisă o conduită terapeutică pentru rănile produse cu arme de război. Astfel după extragerea fierului rămas în rană şi înlăturarea sângelui prin apăsare, vraciul aplica nişte leacuri pentru calmarea „durerilor negre”, apoi punea un bandaj pentru menţinerea medicamentului pe rană... „Sângele-­i spală cu apă încropită / freacă deasupra-­i cu mâinile­-o rădăcină amară / molcomitoare, ce curma rănitulu­i crudă durere / sângele-­i face să steie şi coajă să­i prindă pe rană” (Homer, ”Iliada”).

Patrocle a pus pe rana lui Euriple un praf făcut dintr-­o rădăcină amară, pe care a fărâmiţat­-o şi care avea rolul de a calma durerea, oprea sângerarea şi usca rana.

Ahile a vindecat rănile lui Telefos cu cocleala de pe lancia lui.

Starea spirituală – cheia longevității

La asediul Troiei, vinul reprezenta o licoare pentru refacerea luptătorilor extenuaţi. O băutură preparată de Hecameda, fiica lui Arsinus, pentru chirurgul Mahaon care era rănit la umăr, era preparată dintr­-un vin dulce şi uleios, amestecat în părţi egale cu lapte de capră, ce avea un efect stimulent. Pe rană, Hecameda a presărat făină albă.

În Odissea, medicinei este atribuit un caracter magic, astfel că unele otrăvuri şi medicamente au puteri miraculoase.  Elena a învăţat­-o pe egipteanca Polidamna despre efectul multiplelor plante, printre care şi a Pharmacon nepenthes, drogul magic care face să uiţi toate supărările. Când Menelau l­a primit pe Telemac în casa lui, Elena i-­a dat să bea „un suc magic pentru liniştirea tuturor amărăciunilor şi a mâniei, care ne face să uităm toate supărările. Oricine bea din el nu va adăposti o lacrimă, ci va râde cât e ziua de lungă, chiar dacă tocmai i­au murit tatăl şi mama şi chiar dacă beregata fratelui sau fiului iubit a fost tăiată chiar sub ochii lui”. Se consideră că această substanţă ar fi fost haşiş sau opiu.

Temându-­se de zei, regele Ilos a refuzat să­i dea lui Ulise, în timpul şederii sale în Tesprotida, otrava mortală a lui Epir, pe care o folosea pentru otrăvirea săgeţilor, dar care se putea pune şi în băutură.

Pretendenţii la mâna Penelopei au insinuat că Telemac făcuse, asemeni tatălui său, o călătorie până la Epir în căutarea de otrăvuri mortale.  Sulful era menţionat ca dezinfectant, atunci când, la întoarcerea sa în Itaca, Ulise a vrut să îşi purifice palatul, după ce i­a masacrat pe pretendenţii la mâna Penelopei.

În marile epopei ale lui Homer nu există nimic menţionat referitor la boli, exeptând melancolia lui Beterofau, nebunia accidentală a însoţitorilor lui Ulise şi ciuma care a făcut ravagii în armata greacă la asediul Troiei. Aceste date însă nu corespund realităţii istorice.

Asclepios, înainte de a fi zeificat, a fost regele Thesaliei şi a practicat medicina şi arta războiului. Cei doi fii ai săi, Mahaon şi Podaliriu au luptat în faţa Troiei în fruntea tesalienilor din Tricea. Dintre fiicele sale, Iasa, Panaceea, Egleea şi Hygeea, a doua a devenit zeiţa sănătăţii. Hygeea apare în diferite reprezentări ţinând în mână o cupă din care bea şarpele, simbolul de mai târziu al farmaciei. Abia pe vre­mea lui Pindar, la începutul secolului al V-­lea î.Hr. Asclepios a devenit zeul medicinei şi vindeca răni, ulcere, friguri şi dureri, cu ajutorul vrăjilor, licorilor liniştitoare, inciziilor şi aplicaţiilor externe. Emblema sa erau cocoşul şi şarpele, simboluri ale vigilenţei şi prudenţei. Romanii l­au preluat în sec. al III-­lea î.Hr. sub numele de Esculap.

În acea vreme s­au înălțat temple în cinstea lui, în care preoţii practicau o medicină sacerdotală, iar în afara sanctuarelor se formau şcoli medicale. Templele lui Asclepios erau înconjurate de o pădure sacră şi erau situate în locuri cum sunt staţiunile climaterice, unde se găseau izvoare cu ape termale şi minerale. Cu timpul aceste temple se transformau într­un fel de staţionare unde bolnavii puteau rămâne pentru tratament şi odihnă.

Conduitele terapeutice conţineau vomitive, purgative, somnoterapie, regim ali­mentar, etc., iar sportul recreativ, muzica, spectacolele de teatru, veneau să com­pleteze tratamentul.

În aceste instituţii–temple activau preoţi–medici, care se instruiau în şcoli de medicină din incinta templelor iar ştiinţa acestor lecuitori era de obicei transmisă de la tată la fiu.

Pe lângă această medicină empirico­religioasă, unde pentru vindecare erau imploraţi zeii, în Grecia antică apare şi o medicină ce se bazează pe o gândire materialistă ce rezulta din observaţia şi experienţa acumulată în tratarea bolnavilor.

Această ştiinţă medicală s­a dezvoltat în diverse şcoli medicale, cele mai importante fiind însă cele de la Cos şi Cnidos.

În Școala medicală de la Cos, încă în timpurile prehipocratice s­au format medici renumiţi, ca Aresas şi Prodicos (sec. al V­lea î.Hr.).  Această şcoală a devenit cea mai vestită în Antichitate, iar elevul ei cel mai vestit era Hipocrate.

Şcoala de la Cos considera medicina o artă, astfel că cel ce o practica trebuia să fie înzestrat cu talent. Conform ipotezei acestei şcoli, omul trebuie privit ca un întreg, deci concepţia nu se oprea la un anume organ ci la organismul uman în ansamblu și pentru tratarea bolnavilor se recurgea la o complexitate de măsuri terapeutice ce includeau măsuri dietetice, odihnă, mişcare, eliminarea factorilor favorizanţi sau declanşatori, etc.

Şcoala din Cnidos, spre deosebire de cea din Cos, considera medicina o ştiinţă care putea fi însuşită de oricine. Cunoştinţele medicale erau grupate şi sistematizate, iar învăţătura teoretică avea un rol primordial. Se punea accent pe observaţia clinică, tratamentul fiind local, simptomatic şi cel mai adesea medicamentos.

Şcoli medicale mai existau în Rhodos,  Kyrene din Sicilia şi la Crotona, în Sudul Italiei. Şcolile acestor vremuri se caracterizau printr­o disciplină severă şi o remarcabilă etică medicală.  Îndeletnicirea medicală se desfăşura de către medici cu dreptul de liberă practică. Pentru munca depusă medicii primeau recompense sub formă de bani sau în natură. Medicina, considerată o artă, se învăţa în şcolile amintite sau pe lângă un dascăl. Procesul de instruire dura mai mulţi ani, iar în final ucenicia se concretiza prin depunerea jurământului, astfel că proaspătul medic obţinea dreptul de practică.

Istoria medicinei (VIII) – medicina în America precolumbiană

Se deosebeau trei categorii de medici. Unii care vizitau pacienţii la domiciliu, consultau în casa lor sau în staţionare. O altă categorie o reprezentau cei din serviciul public al oraşelor sau medicii militari. Aceştia ofereau îngrijire medicală celor fără mijloace materiale şi supravegheau situaţia igienico­sanitară a localităţilor. A treia categorie de medici se perinda prin ţară. Ei interveneau în caz de epidemii sau războaie, oferind populaţiei îngrijire medicală.

Medicina practicată de aceşti medici era încă influenţată de diferite mituri ale culturii greceşti, adevărata medicină, ştiinţifică, apărând abia în secolul al V-­lea î.Hr. după marea reformă a spiritului uman determinată de filosofia greacă.

Dr. Iosa Lotrean, dermatolog

Este autor a 25 lucrări de specialitate.

Articol preluat din cartea sa ”Istoria medicinei în Banat”, apărută la editura ”Libertatea” din Panciova, 2013