Arde-n sat

Oct 14, 2019

Povestirile Mariei Păuței-Gașpăr se înscriu în aceeași zonă tematică descrisă de Ion Bălan și Simion Drăguța, respectiv în universul țăranului de la codru. Note sociale, dar și note de morală tradițională stau, deseori, la originea multor drame omenești din acest spațiu.

De cu seară s−a observat că timpul dă semne de schimbare. Pe la miezul nopţii a început cu fulgere, tunete şi trăsnete. Trăsnetele, chiar ele, erau năpraznice. Tot cerul a înflorit cu florile groazei. Parcă toţi fierarii din ţinut, în noaptea aceasta grea şi−au ieşit din minţi. Bat în nicovale la comandă aspru, ascuţit. Tobele iadului au ieşit chiar toate să se prăvale cu zgomot grozav peste sat. Toţi taurii satului, ai satelor învecinate, ai lumii întregi au început să boncăluiască aprig, să scoată din mii de gâtlejuri horcăieli nemaiauzite de te prind fiorii. Rodica s−a trezit în acest potop de foc şi bubuituri. Şi−a acoperit capul cu plapuma să nu vadă, să nu audă ce e afară. Îi este frică de puterile acestea mari care se declanşează prin limbi de foc încrucişate, prin trosnituri şi bubuituri care crezi că şi−au pus drept scop să nimicească patul, camera, casa. De puterile dumnezeieşti nu poţi să te ascunzi, nu le poţi explica, dar nici domesticii. Nu−i om pe care să nu−l ia cu răcoare la oase când se află în faţa urgiei. Îşi face cruce, zice “Tatăl−Nostru” şi aşteaptă ca urgia să se îndepărteze. Parcă s−o mai domolit prăpădul. Parcă din departe se aude toba şi doboşarul cu vocea lui răguşită: “Săriţi, oameni buni, că ardem cu toţii! S−a aprins...” − şi Rodica n−a mai putut auzi. Vântul a smuls cuvintele din gura doboşarului proiectându−le în altă direcţie. A auzit şi clopotul bisericii. Bate−n dungă, semn de pericol pentru sat. Rodica buimăcită aude paşi repezi prin faţa casei, voci care se strigă. Aude voci şi−n casă, dar de emoţie, tremură din tot corpul. Nu se poate ridica. După destul timp, când i s−a limpezit capul, s−a ridicat din aşternut, dar nu era nimeni prin casă, numai bunica Rodicăi îmbrăcată, stătea liniştită pe pat. − Buno, ce−i afară? Arde undeva, a trăznit pe cineva, sau ce o fi? Unde−s ai noştri la vremea asta?! − Stai, fată, aşează−te, că−ţi spun. S−a auzit că în Cureche, la Almăjanu trăsnetul să fii lovit stogul de tulei şi de aici să se fii mutat la grajd. Vântul bate, dar nu atât de tare să fie atât de periculos. − Buno, ce zici? Mă duc şi eu să dau o mână de ajutor. Câteva vedre de apă mai mult nu strică. − Ba, fată, tu, cap de fată mare, să pleci singură, nu se cade. Dacă o fi vreo numărătoare, de la noi s−au dus cu toţii. − Atunci mă duc la fereastră, că n−am astâmpăr. Vreau să ştiu ce se întâmplă. Dacă aud ceva, vin şi−ţi spun. Aşa a făcut. Buna nu se temea de foc. El este departe de averea lor. De data aceasta nu sunt în pericol. A stat liniştită pe pat. De îmbrăcat, s−a îmbrăcat că nu se ştie cine tăbăreşte−n casă după vadră, hârleţ. Rodica stă în dosul ferestrelor larg deschise şi priveşte−n noapte. La stânga ei spre Cureche, deasupra satului, se proiectează încă limbi roşii de foc şi mult fum care miroase a arsură. Împreună cu mirosul de arsoare, care ajunge−n valuri, că−i prea departe de inima satului, Rodica simte−n nări miros parfumat de tei. E o sărbătoare să stai cu ferestruica deschisă, să simţi acel miros sfânt, dulce al florilor de tei. De către Cureche se aud paşi. Ea s−anină pe fereastră să vadă cine vine. Timpul e noros, miroase a ploaie. Bubuiturile s−au îndepărtat. S−au dus să împrăştie frica şi în alte ţinuturi. În nas îi vine miros de ierburi zdrumicate, semn că undeva, nu departe, e ploaie cu piatră. − Bună dimineaţa! − dă bineţe cel care trece pe sub fereastră. − Mulţam d−tale, uica Nicolae, te rog spune−mi ce−i acolo? − A ars, fată, la Almăjanu. Acum, cu voia lui Dumnezeu şi cu ajutorul oamenilor e aproape stins. Până s−a ridicat satul, limbile de foc au vătămat o parte din grajd. Hrana pentru vite a luat foc. Traian al Maistoreştilor a intrat de trei ori în fum. Cum de nu s−a astupat, numai Dumnezeu ştie. El i−a dat putere să salveze omului vaca, un bou şi un mânz. Un viţel a rămas în flăcări. Ba omul, e prea mulţumit. Ileana, găzdăriţa, săraca, aproape că şi−a ieşit din fire. Au dus−o de−acasă, că şi−a rupt ţoalele, părul din cap, şi mereu striga: “Nu mă lăsaţi, oameni buni, nu mă lăsaţi!” Când am plecat spre casă, au dat şi primii stropi. Ado, Doamne, numai curată să fie, să se stingă şi cel mai mic firicel de foc! Acum, Rodica, dac−a auzit că Traian este erou, mai întrebă. − Dacă zici că Traian al Măistoreştilor a făcut atâta ispravă, nu s−a vătămat?! − întreabă ea parcă indiferentă, dar în sufletul ei fierbe focul că nu ştie ce s−a întâmplat cu Traian. − Nu, fată, nu i s−a întâmplat nimic. De el m−am despărţit ultimul. Zicea c−o ia şi el spre casă, că nu mai are ce să facă. Oamenii şi−au făcut al lor. Au cărat apă cu vedrele mână−n mână din fântâni apropiate şi din Căraş. Au stins aproape tot. Dumnezeu a început, voia Lui e mare. Suntem în puterea Lui. Stropii de ploaie vor stinge tot. − zicând acestea, omul a plecat agale, legănându−se pe picioarele−i de stârc, înspre casă. În Rodica... sffffr... inima. Deci, trebuie şi Traian să treacă pe−aici. Nu va dormi nici o secundă, doar nu poate să−l lase să treacă şi ea să nu−l vadă, să nu−l întrebe măcar cum se simte. Prin faţa ferestrelor au mai trecut câteva grupuri de oameni, gesticulând agitându−se şi vorbind tot despre acest foc mare. În sfârşit, din depărtare observă o siluetă. Întâi îi mângâie urechea un fluierat, Doamne, dulce, duios de−ţi despică inima, apoi omul se apropie mai mult şchiopătând de piciorul drept. Îl cunoaşte, e el. Îl vede grăbind. În dreptul casei lor se opreşte din cântec. L−a stopat cu un oftat. S−a oprint şi fiindcă pe drum nu−i ţepenie, se aşeză pe scaunul care−i pus exact în faţa ferestrelor, vizavi de ea. Stă, priveşte, oftează. Un oftat adânc, încât Rodicăi îi veni să plângă. Se lupta între dragostea pentru Traian care−i dă ghes să iese de după perdea şi frica de tatăl său care i−a transmis chiar în seara aceasta, prin gura mamei, să nu se apropie de Traian, c−atunci o păţeşte. Inima−i bate să iese, atât trâmbiţează bucuria de−al vedea aproape.

Ce n−ar da să poată ieşi şi fără nici un cuvânt să se aşeze lângă el, pe scaunul lung şi să−şi lase molatic capul pe umărul lui. Să nu vorbească nimic, doar să−şi asculte inimile sincere care bat mereu pentru celălalt. Gândeşte că n−are putere să iasă la geam, dar privindu−l îi văzu faţa îngropată în mâinile robuste, nu mai putea rezista. Îşi luă inima−n dinţi. Cu acest gest e conştientă că înfruntă pe tatăl său, dar nu putu în alt fel. Ieşi de după perdea. − Traiane. − îngăină şi se opri. N−a putut articula cuvintele mai departe. I s−au prins în gât. Emoţia şi−a făcut efectul. El, atunci, a ridicat ochii−i de înger frumos înspre ea privind−o ca pe o arătare. A dorit mult s−o vadă, dar a crezut că−i cu neputinţă să i se îndeplinească dorinţa. În sfârşit, Rodica şopti: − Ce ai la picior, arsuri? − Nu, Rodică. Mânzul a alunecat şi m−a călcat pe picior. Nu−i rană, e numai ucis. Trece repede. Sunt bucuros că am făcut o faptă bună. Asta−i bine. − Traiane, te doare ceva? − Nimic acum. M−ar fi durut inima zile şi săptămâni dacă m−aş fi ridicat de pe scaunul acesta şi nu te−aş fi văzut. Acum, dorm liniştit, cu tine în gând. − Dute, te rog, că vin alţii, or fi ai mei. Închid fereastra. El s−a ridicat. − Dormi liniştită. Totul va fi bine. Numai pe tine să nu te pierd. Ţine minte, Rodică dragă, eşti alături de mine, de gândurile mele încă din copilărie. Mă topesc de dragul tău. Aşa să ştii! − şi plecă în grabă şchiopătând mai mult, semn că piciorul s−a răcit şi durerile sunt mai insuportabile. Ea închise fereastra încet, să nu facă zgomot, căci chiar acum trece cineva prin faţa casei. Stă pe loc. Stană de piatră. Nu poate face un pas. Îşi ţine inima cu amândouă mâinile să nu cadă, atât de tare se zbate. Trâmbiţează bucuria că Traian o are în drag. E fericită. Tot corpul ei simte această bucurie mare. A ştiut şi înainte, mai bine zis a simţit, dar acum, când a auzit din gura lui este nemaipomenit de frumos. Îi vine să iasă în stradă, să sărute pe oricine−o trece, să le spună marea ei bucurie. N−a făcut nimic din toate acestea. S−a dezbrăcat în grabă, s−a urcat în pat şi a închis ochii, dar dormi dacă poţi... Au izvorât gânduri, gânduri. N−o lasă să adoarmă nici o clipă.

S−a sculat dis de dimineaţă, a deschis larg ferestruica prin care alături de curentul de aer intră şi miros parfumat. Teii sunt în floare, dar păcat că plouă. Albiniţele nu pot să−şi care nectarul necesar să prepare mierea de tei − hrana zeilor. Afară plouă cum de mult timp n−a plouat. Aici n−a ajuns cu grindină. Sătenii sunt cu toţii pă străzi. Dau drumul la vite. Rodica a deschis dulapul şi a scos chilimurile, ca atunci când stă ploaia să le anine pe sfoară, afară, să se aerisească să nu intre−n ele moliile. A scos toate cojoacele că−n lâna lor cel mai uşor fluturii de molii depun ouăle. Le admiră. Cojoacele sunt lucrate cu şuitaş, cu găitani. Cele feminine chiar cu oglinzi micuţe. Fiecare membru al familiei are cojoc de zile mari şi cojoc de iarnă de fiecare zi. Numai orăşănii poartă îmbrăcăminte din postav sau stofă. La sate se poartă cojoace şi pantaloni de abă groasă. A ieşit din casă cu două cofe−n mână. Se duce la fântâna din colţ după apă, să−i înlesnească bunei să pună dejunul. Din cauza ploii cu toţii sunt acasă. Peste sat se aude zgomot mai mare. Oamenii se înapoiază de la mânatul vitelor la cireadă. Se ţin în grupuleţe, merg agale şi comentează evenimentul de azi−noapte. Se opresc pe la givanuri. Acasă focul a fost comentat puţin. Pe Traian nimeni nu−l aminti.

E vremea prânzului şi nimeni nu gândeşte să părăsească givanul. Unul spune una, altul alta. Taica Petru−i flămând şi Ion nu mai vine de la givan. Că aşa s−a obişnuit, duminica şi−n zilele ploioase să fie prânzul−prânz. Şi pentru femei e mai uşor când nu se mănâncă pe rând. − Că nu suntem la Glicman, la cafana cea mare din oraş. Aici, femeile mai au şi alte treburi, nu numai să aşeze şi să ia farfuriile de la masă, − taica−şi spune−n barbă. A trimis strănepotul să−l cheme pe Ion, dar nici acesta nu−şi făcu apariţia. Masa stă întinsă, cu farfuriile înşirate, cu castronul cu zeamă aburindă, pâinea rumenă stă de o parte cu cuţitul lângă ea, dar nimeni nu vine la masă. Bunu văzând că tată−său e nerăbdător, găsi de bine să plece să−l cheme pe Ion, dar şi el şi−a găsit locul la givan. Atunci, moş Petru deja pară de foc, ia plosca cu răchie din cui şi plecă în stradă. Se îndreptă agale înspre givan cu ciutura în mână parcă a plecat să cheme la nuntă. Întâi îl pofteşte pe fiu să bea din ciutură, apoi îi dă şi nepotului Ion şi−i pofteşte, ploconindu−se, la prânz, fiindcă ai casei cu toţii îi aşteaptă cu prânzul pe masă. Tot givanul din zeci de voci răbufni într−un râs sănătos, vesel. Ion îl ia de după cap şi pleacă câteşi patru spre casă. Intrară cu toţii pe uşă veseli. Ion, însă, amintindu−şi de ceea ce i−a zis un prieten, tună: − Unde−i Rodica, muiere! Ce fel de mamă eşti tu, să nu ştii ce−ţi face fata?! − Doamne, Ioane, las−o că de azi dimineaţă roboteşte. Acum scoate chilimurile, că−i vremea potrivită pentru a le aerisi. − Aşa! Gândeşte la măritat fata. Îi dau eu măritat! – şi Ion face cu degetul arătător, arătându−şi supărarea. Veni şi Rodica cu ochii surâzând, dar când întâlni ochii de gheaţă ai tatălui se posomorî. Unii mâncară, alţii nu prea şi apoi fiecare căută să plece să mai lucreze câte ceva până nu se înserează. Voii şi Rodica s−o tulească, dar Ion dintr−un gest o opri. − Auzi, fată − zice cu voce domoală, parcă nu−i mai Ion care a tunat până mai înainte. − Ce să mai aşteptăm? Ai trecut de cincisprezece ani! Eşti de măritat. Harnică eşti, ca lumea eşti, zestre bună ai, mai trebuie să ai şi un bărbat pe măsură. − Ion ridică tonul la aceste vorbe, să se ştie că nu vrea ginere pe orişicine. − Pe măsura noastră. Te peţesc mulţi, mai mulţi pe ocolite te laudă, dar nu îndrăznesc s−o zică direct. Ţi−o ia înainte Victor, frate−tu, că şi el e la ani. − Ce aveţi cu mine? Pe mine nu mă amestecaţi. Eu nu sunt de însurat! Ion parcă nu−l auzi. Îşi continuă gândurile proprii. − De ai lui Târziu nu mai putem sta în casă. Şi azi noapte tata copilului s−a tras lângă mine şi mereu îmi povestea de avutul lor, de casa lor, de copilul lor. Ascultă−mă. Sunt oameni cu căpătâi. Ai dintâi din sat. E adevărat căci copilu−i un pic mai urzân*, dar ştii cum se zice la noi că “Pământu al negru rodeşte”. Rodica a tăcut. A pus ochii în pământ şi s−a făcut stană de piatră. Ion, tatăl său a trăznit−o din senin. La toate s−ar fi aşteptat, numai la asta − nu. Când acesta a ieşit, ea a oftat şi a început să plângă. Buna a rămas în cameră. Adună farfuriile de pe masă, deci a auzit totul. Numai ei, dealtfel, i se mai poate jeli. − Buno, nu vreau să mă mărit! Cu al lui Târziu nu vreau defel! Mi−e scârbă de el! Ştii cum zicea maica Ana, Dumnezeu s−o ierte, de un june de pe vremea ei: “Fată, nu l−aş fi ţucat nici prin trăgulă!” Aşa eu, buno. L−ai văzut cum arată? Vorbeşte pe nas. La gură e tot sufleţi ca puii de vrabie. Când vorbeşte mereu te scuipă. Ce să fac, Doamne, să nu ies din vorba tatii, că atunci e mare prăpăd, mătură curtea cu mine, dar să nu−l iau pe al lui Târziu? − şi Rodica îşi împreună mâinile în semn de rugăciune, exprimându−şi neajutorarea de care este cuprinsă. − Fată, cu buna, ai tu pe cineva−n drag? E cineva la care gândeşti când eşti singură, numai tu cu gândurile? Rodica oftă şi tăcu. Puse capu−n piept şi coborî ochii. Îi vine greu să vorbească şi cu buna despre Traian. Ea încă nu−i conştientă de seriozitatea faptului. Ştie că îi este cald pe lângă inimă când îl aude pe Traian seara fluierând prin faţa casei lor. Ea stătea ascunsă după perdele şi asculta. Numai inima o trăda. Bătea să iasă din piept. Aşa avea Traian obiceiul. Prin sat fluiera sau zicea din frunză, la câmp, pe holdă cânta ca o privighetoare. Lui Ion nu−i trebuia mult să−nţeleagă căci Rodica se codeşte. Văzând−o plânsă, i−a tras două palme zdravene pe obrajii rumeni, de i−a făcut pară de foc. − Na, fată, să ai de ce plânge! Ţine minte. Eu n−am fată s−o dau slugă la baci Chirilă Maistoru! Putea ea plânge să umple albia cu lacrimi, nici inima mamei nu se înmoaie. Ea ştie că “ban la ban trage” şi că Rodica n−are ocazie mai bună decât pe ai lui Târziu. Numai bunei i se rupea inima văzând−o pe Rodica amărâtă. Ştie şi ea din tinereţele ei ce este dragul, că s−a luat cu Gheorghe din mare drag, dar acum a trecut. Au trecut toate ca un vis frumos, altădată... Viaţa−i era grea că−i venea să ia câmpii. Cu timpul, însă, toate au venit la locul lor. Omul se împacă cu soarta şi vegetează. Nu mai trăieşte. Numai în tinereţe să trăieşte cu adevărat. În rest, corvoadă, multă trudă, putere nimicită, nervi zdruncinaţi. Se mănâncă oamenii între ei ca şi câinii. Rânjesc unii la alţii arătându−şi colţii care mai de care mai ascuţiţi. Când înţelege omul că de multe ori cu un cuvânt te poate doborî la pământ să nu te mai poţi ridica? Sau, înţelege, dar aşa vrea să facă. De multe ori buna cu mintea ei de femeie trecută prin multe şi bune şi rele se întreabă oare de ce suntem pe pământ: să muncim, să ne urâm, să ne spetim... de ce omul nu învaţă că numai iubind aproapele poţi descreţi fruntea celuilalt, poţi ajunge la o treaptă mai sus către Dumnezeu, care−i iubirea adevărată. Dar până omu−i cu mintea aceasta, înotăm mereu în mocirla vieţii acesteia, în certuri, ocări, rele de tot felul.

Maria Păuța-Gașpăr

Poveste din cartea ”Valea Răgetului”, editura Comunității Românilor din Serbia, 2006

• Urzân − negruţ