Eminescu este, în sine, elogiul şi lauda poporului român!

Jan 15, 2020

Lui Mihai Eminescu i-au adus laude toţi românii care l-au citit, de la cei mai mari cărturari până la oamenii de rând, fascinaţi de versul şi de verbul său. Nu pot pomeni aici toate monografiile şi ediţiile Eminescu şi nici elogiile închinate din secolul al XIX-lea încoace marelui poet.

Trebuie doar să amintesc că, începând cu anul 1932, George Călinescu i-a tot prezentat viaţa, pentru generaţii de români, cu măsura omului echilibrat şi a specialistului desăvârşit, plasându-l pe Mihai Eminescu sub semnul eternităţii. Concluzia exegetului era tulburătoare: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”[1]. De aceea, ni s-a părut tuturor drept cel mai firesc lucru ca Ziua Culturii Naţionale, pentru toţi românii, să fie ziua naşterii lui Mihai Eminescu. În deceniile din urmă, totuşi, şi statura de scriitor naţional a lui Eminescu a fost pusă în chip drastic în discuţie, cu accente de condamnare care păreau fără drept de apel. O singură justificare poate să explice asemenea reacţie, anume cultura oficială de tipul corului cu o singură voce din anii „Cântării României”, când şi cele mai înalte idealuri româneşti intraseră în ridicol şi deriziune. În acest context ideologic – cum se ştie – nici Eminescu nu putea fi decât „luceafăr”, „geniu”, „poet nepereche”, „patriot” etc., fapt care a condus, prin repetare abuzivă, la tocirea respectivilor termeni şi, pentru cei mai mulţi, la golirea lor de sens. Justificarea este însă numai parţială, fiindcă ea nu explică de ce, în peisajul cultural românesc post-decembrist, multe judecăţi de valoare despre Eminescu au căzut în extrema condamnării, denigrării şi calomnierii, când, de fapt, nu era nevoie decât de revenirea la calea de mijloc, realistă. În acest cadru eterogen, abordarea echilibrată a creaţiei scriitorului a rămas mult timp o rara avis. Abia ultimii ani par să mai fi potolit din patimile exhibate de unii „critici” imberbi atunci când venea vorba de Eminescu. Meritul unei asemenea atitudini naturale îl are, în cea mai mare parte – spre cinstea ei – Academia Română, prin Secţia sa fondatoare de filologie şi literatură română. Un exemplu de denigrare „erudită şi matură”, ex cathedra (expresia nu este metaforică, fiindcă autorul denigrării era pe atunci titular la prima universitate a ţării, din capitală), a lui Eminescu a venit în 1997, printr-o lucrare-eseu, apărută apoi în mai multe ediţii, în tiraje „de masă”, la Editura „Humanitas”[2]. Cu toate precauţiile luate de autor, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zalmoxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p. 320)[3] etc. Toate aceste lucruri – expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător – pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ei operei eminesciene şi, mai puţini încă, sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi. Mesajul lucrării menţionate[4] (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta – total diferită – de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”! Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” (p. 231)[5]. Aici se procedează prin izolare, individualizare şi scoatere din context, încât cititorii înţeleg că „geniul naţional al românilor” este un mărunt autohtonist, un naţionalist şi un xenofob, în contrast cu spiritele luminate ale timpului său. Autorul omite să spună că toţi marii creatori romantici şi post-romantici ai secolului al XIX-lea – mai ales cei afirmaţi în rândul popoarelor central şi sud-est europene – exprimau aceleaşi idei cu Eminescu despre străinii „cotropitori”, în spiritul aspiraţiilor de libertate naţională şi de formare a statelor naţionale.

Foto - Alina Bianca Bălan

Cele mai progresiste figuri ale secolului lui Eminescu erau luptătorii pentru propăşirea idealurilor naţionale, îndreptate împotriva ocupanţilor, împotriva „naţiunilor imperiale”, educate ca să stăpânească. Glorificarea trecutului nu este „păcatul” lui Eminescu, ci al tuturor creatorilor romantici, de oriunde, iar ura (exprimată poetic ori gazetăreşte) faţă de străinii asupritori (sau consideraţi ca atare, în bloc) este un atribut general al elitelor popoarelor supuse. A-l acuza pe Eminescu de xenofobie în acord cu idealurile democratice de azi şi cu legislaţia în vigoare este ca şi cum l-am respinge pe Aristotel pentru că i-a definit pe sclavi drept „unelte vorbitoare”. De altminteri, asemenea tentaţii sunt curente. Să ne amintim că şi Bălcescu i-a reproşat lui Mihai Viteazul faptul că nu i-a eliberat pe ţărani, ca şi cum lumea de final al Evului Mediu s-ar fi putut ghida după principiile democrat-liberale ale secolului al XIX-lea. Dar nici Bălcescu nu scapă de pana vajnicului critic, fiind acuzat nu numai de naţionalism incurabil, dar şi pentru vina de a fi permis să i se pună de către comunişti chipul pe bancnota de o sută de lei. Ca urmare, şi el apare drept un fel de criptocomunist. În acelaşi fel, după judecăţile din cartea menţionată, Eminescu – preluat şi de legionari după aproape o jumătate de secol de la moartea sa – ar fi fost un gardist avant la lettre! A fi „naţionalist” în epoca lui Eminescu însemna a-ţi iubi în chip neţărmurit ţara şi poporul şi a lupta pentru libertatea naţională. Acesta era unul dintre cele mai înalte idealuri morale posibile, exprimate numai de spiritele cele mai alese. Termenul, ca toate ismele, a dobândit conotaţii peiorative (cu sensul de exagerare a unui sentiment, a unei atitudini etc.) mult după moartea lui Eminescu, în secolul al XX-lea. Toţi marii contemporani ai lui Eminescu, din România şi din ţările vecine, au construit ţările lor, naţiunile lor moderne, s-au mândrit cu aceasta şi s-au declarat „naţionalişti”. A fi „naţionalist” atunci însemna a lupta contra puterilor multinaţionale înglobante, care îngrădeau folosirea limbii proprii, a religiilor şi confesiunilor specifice, a tradiţiilor popoarelor mai mici, oprimând sute de milioane de oameni. Prin prisma unor anumite curente contemporane, această atitudine poate părea demnă de condamnat, dar abordarea aceasta este complet falsă şi arată lipsa unei gândiri istorice. Acuza de naţionalism adusă lui Eminescu este însă – inclusiv din perspectiva contemporană – foarte gravă. Ea vizează şi atitudinea poetului faţă de Transilvania. Să ne amintim că în anul 1850, când se năştea micul Eminovici la Ipoteşti, ţara noastră exista numai în sufletele unor vizionari, era o ţară de ţări supuse puterilor vecine. Oltenia şi Muntenia formau ceea ce străinii numeau Valahia, iar românii Ţara Românească, „provincie privilegiată”, situată în orbita Imperiului Otoman; Dobrogea era, de mai bine de patru secole, efectiv sub ocupaţie turcească; regiunea dintre Carpaţi şi Prut forma ciuntitul principat al Moldovei, dependent, aidoma Valahiei, de Imperiul Otoman; Ţara de Sus – numită ulterior Bucovina – cu vechile capitale ale Moldovei şi cu gropniţele domneşti (inclusiv cu mormântul lui Ştefan cel Mare) se găsea, de la 1775, sub austrieci; Moldova de răsărit (dintre Prut şi Nistru) era frântă de ruşi la 1812; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul se aflau sub Habsburgi de la 1688 şi sub stăpâni străini de vreo şapte-opt secole. Orice intelectual român responsabil de atunci nu putea să fie decât revoltat de această situaţie şi dornic de unificare politică a naţiunii, adică „naţionalist”. Pe când „băietul” care „cutreiera păduri” şi „se culca ades lângă izvor” avea vreo nouă ani, Muntenia, Oltenia şi mica Moldovă (fără Basarabia şi Bucovina, dar cu cele trei judeţe din sud, reprimite la 1856) se uneau sub Alexandru Ioan Cuza, formând Principatele Unite, chemate oficial, la scurtă vreme, România. Când pleca silit principele Alexandru Cuza şi venea incognito principele Carol I de Hohenzollern, adolescentul precoce Mihai îi cerea „frumoasei Bucovine să se îmbrace în doliu”, fiindcă „se stinse un luceafăr”. Aşa găsise cu cale elevul de la Cernăuţi să-l cheme pe dascălul său ardelean, Aron Pumnul, care studiase în limbă străină la Cluj, în aceeaşi înaltă şcoală crăiască în care învăţase alt „naţionalist” înverşunat, anume Avram Iancu. Apoi, crescând într-o lună cât alţii într-un an, Eminescu a scris despre „Dragoş Vodă cel Bătrân”, despre „românii pierduţi pe Criş şi pe Mureş”, despre „Mureşan” care „scutura lanţul”, despre „Târnava prinsă în galbine maluri”, l-a văzut aievea pe Horea „stând călare pe-un munte falnic”, strajă pământului şi poporului „de la Nistru pân-la Tisa”… În tot acest timp, a văzut mai adânc decât alţii devenirea ţării, adică independenţa de la 1877 şi nedreptatea marilor puteri faţă de sacrificiile românilor, pierderea Bugeacului şi obţinerea Dobrogei (în 1878, când vecinii generoşi „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea nu era al lor”), proclamarea ţării drept regat, cu prestigiul crescut în Europa (1881) şi apoi, la scurtă vreme, nu a mai văzut nimic din nimicnicia lumii acesteia, hotărând să ne vegheze din ceruri, ca „un tânăr voievod” rătăcitor prin stele. Nu se cuvine să vă spun Domniilor Voastre, sub aceste „falnice bolţi” încărcate de înţelepciune, cum a cunoscut Eminescu ţara toată, pe care o avea întipărită în suflet, în ciuda vieţii sale scurte de numai 33 de ani deplin lucizi. Nu pot şi nu se cade să insist asupra acelor familii Eminovici (Iminovici) de pe lângă Blaj şi Făgăraş, nici să spun despre Iosif Vulcan şi a lui „Familie” orădeană ori despre emoţia poetului când a văzut cu propriii ochi Mica Romă, salutată din inimă… Îmi închipui numai cât se va fi iluminat, în cea dintâi călătorie sau în cealaltă, cu trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, sub turnul Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, la sfat cu voievozii ctitori, apoi la Alba Iulia, la adunarea „Asociaţiunii”, apoi în satul Bucerdea, pe Târnave, de unde pornise în lume familia Maiorescu, ori la Târgu Mureş sau la Sibiu, ajutat de Nicolae Densuşianu să ajungă la Răşinari, la popa Bratu, bunicul dinspre mamă al lui Octavian Goga… Îl văd aievea, mustrat părinteşte de Slavici la Viena, sfătuit de George Bariţiu, stimulat de Vulcan, ajutat de unii, neînţeles de alţii. Poezia de dragoste de cea mai adâncă vibraţie i-a fost inspirată apoi de un alt spirit transilvan (năsăudean) – Veronica Micle, dătătoare de har pentru „Eminul ei iubit”. Eminescu, purtând în suflet ţara întreagă, „de la Nistru pân-la Tisa”, nu avea cum să ocolească, în viaţa reală şi în cea recreată prin opera sa, Transilvania. A văzut în Transilvania originea statelor româneşti, prin voievozii descălecători, originea şcolilor în limba română, prin dascălii „descălecaţi” la Bucureşti şi Iaşi, dinspre Sibiu, Braşov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiţiei, acribiei şi dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinităţii, cultivate de Şcoala Ardeleană şi de epigonii ei. Eminescu a fost emoţionat sincer în Transilvania, de oameni, de port, de maniere, de nevoia deşteptării acestei părţi a naţiunii, ţinute încă în ignoranţă şi supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de conferinţe populare, destinate maramureşenilor şi menite să cuprindă următoarele teme: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studii asupra pronunţiei; 4. Patria română; 5. Poezia populară[6]. La serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic ţara la un loc, sub oblăduirea spiritului ştefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în chip serios pe transilvăneni şi bucovineni. Prima poezie i s-a publicat în Transilvania (Crişana), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit. Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan): „Mult stimate domnule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viaţă. În România domneşte demagogia, şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare – când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Şi-apoi să nu fiu pesimist?”[7] Şi totuşi, cu toată mizeria materială şi morală, cu toate nopţile de înecat amarul la „Bolta Rece” sau aiurea, cu toată disperarea şi boala, Eminescu nu s-a supărat niciodată pe România, nici pe ţările care formau ţara cea mare şi nici pe poporul român şi nici măcar pe neamurile străine. Despre România, atunci când era mai obidit, mai revoltat şi mai flămând, Eminescu a scris cele mai frumoase versuri. S-a supărat, fireşte, pe conducătorii răi, de toate etniile, pe prostie şi răutate, pe mediocritate şi rapacitate. Insinuarea de xenofobie este, cel mai adesea, gratuită, câtă vreme Eminescu îi veştejeşte pe aceia care stăpâneau şi asupreau poporul său, mai ales poporul de jos. Natural, are unele tonuri prea aspre, confundă partea cu întregul sau pe inamicii reali cu cei imaginari, proferează critici nedrepte, mai ales atunci când, în mintea lui, realitatea interfera cu ficţiunea. Putem constata chiar – printr-o formă de gândire anistorică – faptul că Mihai Eminescu, judecat după normele noastre actuale, a exprimat idei xenofobe şi antisemite. Dar, după nici un secol de unitate politică naţională, suntem oare noi vrednici să-l judecăm pe Eminescu? Oare nu s-ar cuveni să-l lăsăm pe el să ne judece? Sau ne temem să nu coboare asupra bicisniciei noastre fulgerul judecăţii Poetului? Eminescu a fost geniu, nu sfânt, cu generoase ieşiri, cu egoisme copilăreşti, cu logice planuri de propăşire a patriei şi a universului şi cu lamentabile neputinţe omeneşti. Dar calitatea de arhitect (în sens spiritual) al României moderne nu i-o poate lua nimeni lui Eminescu. Mort trupeşte în 1889, poetul nu a apucat să vadă Războiul cel Mare de Întregire a Neamului, nici Mărăşeştii, nici adunările de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, nici dreptatea istorică pe care, în fine, ne-au făcut-o cei mari la Paris, în 1919-1920, recunoscând deciziile democratice ale românilor. Când a trăit Eminescu, România de pe harta politică europeană avea maxim 137 000 de km pătraţi, iar la 1918-1920 Regatul României era de circa 300 000 de km pătraţi, exact „de la Nistru pân-la Tisa”, cum prevestise marele vizionar. Cu alte cuvinte, Eminescu nu apucase să vadă pe hartă nici măcar jumătate din România reală şi nici nu a avut stringentă nevoie! Când a fost la Cernăuţi, la Blaj şi la Sibiu ori în atâtea alte părţi, a pipăit ţara aievea şi s-a convins că ceea ce avea în suflet corespundea cu geografia şi cu etnografia. Când a scris „Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”, s-a gândit cu siguranţă la România rotundă, descrisă în „Doină”, aşa cum, în pomenita scrisoare către binefăcătorul său, plasează fără ezitare „Oradea Mare” într-un „colţ îndepărtat al României”. Pentru poet – prin urmare – România exista demult, ca şi pentru Kogălniceanu odinioară (la 1843) sau ca şi pentru Nichita Stănescu (cu mult după, prin anii şaptezeci ai secolului trecut), ca şi pentru atâtea generaţii de români: patria română era peste tot unde se vorbea româneşte; patria era chiar limba română! Nicolae Iorga, în spirit eminescian, a scris cele mai frumoase cuvinte în proză despre România şi ţările ei de demult: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească”. Şi adaugă, lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”[8]. Numai ignoranţii sau/şi răuvoitorii se pot mira de aceste afirmaţii. La fel scrisese pe la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea despre „toată Ţara Românească, care apoi s-au împărţit în Moldova, Muntenească şi Ardealul” sau, cu câteva decenii mai înainte, Miron Costin, convins că „numele [nostru] cel drept din moşi-strămoşi este român, cum îşi cheamă şi acum locuitorii din ţările ungureşti, şi muntenii ţara lor şi cum scriu şi răspund cu graiul: Ţara Rumânească”. Dar – ceea ce nu spun detractorii – la fel scriseseră şi gândiseră şi Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe, Puşkin sau Petöfi, ca şi Gibbon, Mommsen sau Michelet despre ţările şi popoarele (naţiunile) lor. Nici ei nu mai sunt citiţi integral azi în culturile lor şi în cultura universală, dar cât de mediatizate sunt în continuare mesajele lor! Şi cât de nesemnificativi şi de mărunţi sunt aceia care-i hulesc! Marile spirite universale – chiar dacă exprimă idei generale – nu pot reflecta decât epocile şi ţările lor. Toţi marii scriitori ai lumii sunt mai întâi scriitori naţionali, fiindcă – chiar şi atunci când nu recunosc asta – exprimă chintesenţa popoarelor lor, specificul local, cel mai adesea specificul naţional. Cum să fi fost Eminescu „universalist”, „internaţionalist” şi „cosmopolit” când ţara aceasta, de-a lungul vieţii lui pământeşti, nu a existat în realitatea ei recunoscută decât în sufletele şi în minţile românilor? Cum să fi predicat Eminescu unirea cu alte neamuri, când nu era făcută şi acceptată încă unirea neamului său? Cum să ne permitem că condamnăm o linie firească de gândire care, din Evul Mediu până la Ureche şi Costin şi de la Dimitrie Cantemir şi Şcoala Ardeleană la Eminescu, Iorga, Constantin Giurescu, Ioan Lupaş sau Gheorghe Brătianu, a condus treptat, în chip firesc, la crearea prin cultură a adăpostului politic necesar acestui popor, adăpost numit România. În acest edificiu – văzut de Eminescu aievea şi glorificat prin creaţia sa – Transilvania era coloană vertebrală, axă de susţinere şi rezervor etnic românesc. Academia Română are menirea – prin testamentul lăsat de atâţia înaintaşi şi, în primul rând de Eminescu – să vegheze la conservarea, dezvoltarea şi perpetuarea acestei realităţi şi să nu permită punerea sub semnul întrebării a legatului unităţii naţionale, prin voci izolate, care vor să impresioneze ori să strângă capital politic şi pecuniar. De aceea, se cuvine ca insinuările evocate şi altele (care susţin că Eminescu este perimat şi bun de pus în debaraua istoriei ori că limba română nu mai poate să servească pentru comunicare, ci doar pentru înjurături etc.) să fie auzite (trăim, slavă Domnului, într-o ţară care respectă libertatea de opinie!), dar nu şi ascultate. Să nu ne lăsăm amăgiţi de visele autonomiste, care amintesc triste experienţe de discriminare medievală! Poporul acesta, deplin format prin secolele IX-X după Hristos, atunci când apar primele ştiri scrise despre blaci, vlahi, valahi, volohi etc., a trăit circa un mileniu (şi mai trăieşte încă, în parte) despărţit şi umilit, obligat să se plece sub sabie şi să se ticăloşească, a cunoscut peste patru decenii de dictatură comunistă şi alte multe rele. Generaţii de înaintaşi vrednici s-au chinuit, s-au luptat şi, mulţi, au murit că să făurească România, s-o apere, s-o primenească şi s-o preamărească. România – visată şi cântată de Eminescu în versuri – există, sub aspectul dreptului internaţional şi cu multe avataruri, de circa un secol sau un secol şi jumătate. N-a fost aceasta o vreme edenică, dar a fost una de afirmare a naţiunii, în vreme ce alte „ţări şi neamuri” – cum spune cântecul – „au pierit”. Ca şi Eminescu – simbolul naţional – România nu a fost şi nu este perfectă, dar există. Putem să fim dezamăgiţi de multe realităţi, tărie, energie, personalitate, onoare şi demnitate. Eminescu nu a fost şi nu este infailibil şi poate fi, natural, criticat. Dar dacă Eminescu a greşit în chestiunea naţională, atunci toate spiritele noaste tutelare au greşit, ceea ce este absurd, revoltător şi ruşinos. Mai ales când o spun unii dintre noi, românii! Blamându-i pentru sentimentul lor naţional pe Eminescu şi Bălcescu, pe Kogălniceanu şi Alecsandri, pe Bariţiu şi Bărnuţiu, pe Iorga şi Brătianu – chiar dacă ne vindem uşor panseurile publicate în tiraje generoase şi câştigăm uşor banul – ne dăm singuri, până la urmă, certificate de paupertate intelectuală. Chiar şi străinii lucizi şi oneşti, pe aceia dintre noi care facem asta, ne dispreţuiesc în adâncul lor, ne desconsideră, ne blamează. Nu trăim într-o societate ideală şi nici măcar dreaptă şi cuminte. Suntem tentaţi mereu să criticăm şi să ne supărăm, pe bună dreptate. Dar când ne supărăm tare pe unele şi pe altele, pe unii şi pe alţii, este bine să avem în faţă lecţia pesimistului Eminescu şi să rezistăm. O mie de ani de dezbinare şi despărţire ne-au condus pe noi, românii, la un secol de unitate naţională! Cum să punem semnul egalităţii – la scara timpului pământesc – între o mie de ani de singurătate şi o sută de ani de unitate? Deocamdată trebuie să fie clar pentru multe generaţii viitoare că „unirea face puterea” – cum spusese alt moldovean, dar, mai mult decât atât, unirea sub semnul culturii naţionale şi al lui Eminescu ne dă raţiunea de a fi ca popor pe această lume. Eminescu nu are nevoie de laude sau de elogii. În această magnifică aulă doi confraţi transilvani au făcut „elogiul satului românesc” şi au adus „laudă ţăranului român”, spre cinstea lor şi a instituţiei noastre.

Acad. Ioan-Aurel Pop

Note:

[1] George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, București, 1966, p. 317. [2] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, București, 1997. [3] Trimiterile se fac la ediția a doua a menționatului eseu, apărută în anul 2000. [4] Vezi critica acestei cărți la Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul și miturile (note de lectură) – PDF -, București, 2002. [5] Paradoxal, după deceniile de interdicție de sub dictatura comunistă, respectiva poezie ajunge din nou pusă la index, de astă dată în plină epocă a democrației. [6] G. Călinescu, op. cit., p. 153. [7] Ibidem, p. 280-281. [8] Nicolae Iorga, Români și Slavi. Români și Unguri, București, 1922, p. 9. Vezi și I.-A. Pop, Istoria și semnificația numelor de român/valah și România/Valahia, discurs de recepție la Academia Română, rostit la 29 mai 2013, cu răspunsul acad. Dan Berindei, București, 2013, passim.