Dacă educație nu e, nimic nu e

Jan 19, 2020

Dacă ar fi să judecăm după importanța rolului pe care îl are, ar trebui să-l așezăm pe profesor în centrul societății. Dacă ar fi, pentru că altfel nu prea se întâmplă. De la cea sau cel de la catedră – indiferent ce nume poartă: educatoare, învățătoare, învățător, profesor, dascăl, cadru didactic – pleacă totul și în jurul ei sau al lui gravitează totul, cel puțin un timp, o perioadă importantă din viața fiecăruia dintre noi.

Cea mai grea misiune dintre toate – educarea, învățarea, formarea încă de la cele mai mici vârste – în raport cu omul și societatea, el, profesorul, o are. Poate că, în aria denominațiilor didactice, numele de „învățător” este mai cuprinzător decât oricare altul, chiar și decât cele mai sonore, pentru că definește esența unui rol-cheie în existența, dezvoltarea și evoluția noastră, acela de a-i „învăța” pe ceilalți. În fond, și educatoarea, și dascălul de gimnaziu, și profesorul de liceu, și profesorul universitar tot „învățători” sunt prin ceea ce fac.

Medicul, economistul, avocatul, magistratul, IT-istul, inginerul, politicianul și ceilalți din alte profesii sunt cu toții importanți și fiecare are un rost în angrenajul complex al societății. Dar fiecare a trecut prin mâna învățătorului și a profesorului, fiecare este produsul educației și al instrucției administrate de-a lungul procesului de învățământ. Suntem ceea ce învățăm, iar lumea din jurul nostru este opera noastră, a valorilor și cunoștințelor noastre, dobândite în experiența educațională. Un stagiu lung și complicat, ca o călătorie în labirint spre lumină, având, în cursul parcurgerii ei, călăuze calificate, de la cei mai mici ani până la cei ai maturității și chiar și după aceea. Sensul educației de azi îl dă paradigma „lifelong learning”, învățarea ca proces continuu, care nu se sfârșește decât cu ieșirea biologică din „sistem”. Din această perspectivă, profesia didactică are o importanță umană și socială de prim ordin, căreia i se adaugă o imensă responsabilitate morală. De eficiența actului educațional, de priceperea, inteligența și dăruirea celui sau celei de la catedră, depind formarea și dezvoltarea fiecărui elev, nivelul său de cunoaștere, calitatea sa umană și, mai departe, existența și evoluția societății.

Succesul profesorului se reflectă în succesul elevului, în performanțele lui, în devenirea și împlinirile lui viitoare. Raportându-ne la procesul educațional teleologic, reușita muncii didactice se vede și la nivelul societății, în valorile care o guvernează, în respectarea normelor și a regulilor, în coeziunea și armonia sociale, în calitatea vieții și perspectivele de dezvoltare. Privind prin prisma rezultatelor, succesul individului și al societății în ansamblu sunt, într-un grad important, și succesul profesorului, și al școlii. În același timp, eșecul demersului didactic se manifestă dramatic în eșecul elevului, la nivelul fie al educației morale și sociale, fie al instrucției și al cunoștințelor minime, fie, cel mai adesea, al celor două componente. Eșecul educației este, mai devreme sau mai târziu (dar nu foarte târziu), eșecul societății, care se obiectivează în nivelul scăzut de civilizație, în degradarea vieții sociale, în nerespectarea legilor, în delincvență, infracționalitate, corupție, mizerie sub toate aspectele ei, în subdezvoltare și sărăcie, în toate relele ieșite din Cutia Pandorei.

Realitatea societății românești de astăzi, cu bune și cu rele, este, într-o măsură semnificativă, rezultatul educației, al succesului sau eșecului acțiunii întreprinse de școală în cadrul procesului de învățământ, de formare morală și socială. Calitatea indivizilor care o compun, de la cei mai de jos în ierarhia socială până la cei din sfera puterii, atestă calitatea și eficiența educației pe care au primit-o sau arată limpede precaritatea ori lipsa acesteia. Desigur că nu numai educația explică natura morală și capacitatea intelectuală a unui individ, conformația lui umană și performarea pe scena socială, valorile și opțiunile lui, dar, în toată această configurație și evoluție, ea joacă un rol important. În hazardul genetic, educația și instrucția, bine administrate și asimilate, modelează și corectează posibile înclinații, tare și influențe, pe când insuficiența ori absența lor le agravează. Multe dintre relele societății noastre de azi sunt cauzate de lipsa educației. Degradarea individului și a relației dintre oameni, urâțirea vieții private și publice, vulgaritatea și promiscuitatea, care se ridică la statutul de normalitate, ignoranța și analfabetismul funcțional în curs de extindere, nivelul scăzut al vieții politice și al modelelor pe care aceasta le promovează, criza valorilor morale, confuzia și dezorientarea societății noastre, agresivitatea pe toate palierele existenței, de la interacțiunile cotidiene până la dezbaterea politică și campania electorală, creșterea exponențială a violenței și a infracționalității, acestea și altele își au originea și în eșecul educației. Realitatea cotidiană demonstrează cu asupra de măsură că cea mai importantă problemă a societății noastre de azi o constituie insuficiența sau chiar lipsa educației. Criza educației are cauze complexe, care acuză eșecul actului educațional în sine și al școlii ca instituție, în multe situații, dar și al familiei, al societății și al clasei politice. În ceea ce o privește, școala a parcurs în aceste decenii o criză continuă – în cadrul crizei de ansamblu a întregii lumi românești de-a lungul tranziției –, simultană cu lungul și chinuitorul proces al reformei, care ar fi trebuit să facă din ea o școală performantă, europeană, guvernată de calitate, eficiență, valoare și competitivitate. Politizarea școlii, subfinanțarea cronică, criza morală și corupția din societate (care nu au ocolit educația, ba chiar au afectat-o profund), declinul calității, degradarea disciplinei, scăderea autorității instituției și profesorilor, acestea și altele au slăbit forța educațională, eficiența și statutul instituțional ale școlii. Salariile modeste, umilitoare față de importanța socială și umană a misiunii didactice, au făcut din profesorat o slujbă neatractivă. Veniturile la limita subzistenței le-au demotivat și pe unele dintre cadrele didactice, care nu și-au mai găsit justificarea interioară pentru un act de educație substanțial sub semnul calității, creativității și eficienței, uneori acestea optând pentru o implicare la limita rezistenței. Lipsa perspectivelor i-a îndepărtat pe absolvenții de top de ideea catedrei. (Desigur că sunt și excepții, și nu puține, care merită aprecierea tuturor.) Scăderea exigenței în procesul selecției a facilitat, la rândul ei, accesul la profesorat al unor persoane cu rezultate slabe, care nu le califică în statutul profesional și moral de cadru didactic. Politizarea excesivă a educației a făcut și face, în continuare, ravagii în sistem. Promovarea pe criterii de identitate politică, și nu (întotdeauna) de competență și expertiză reale, lipsa viziunii manageriale, incoerența și discontinuitatea procesului reformator, fragmentarea acestuia cauzată de prea desele schimbări la vârful sistemului, relativizarea criteriilor și a valorii, dominația intereselor partinice, mixate cu o anumită friabilitate de ordin moral în unele situații, cu insuficiența calificării, au șubrezit educația ca sistem și proces, au aruncat-o și o mențin într-o criză continuă. O criză care se manifestă, plenar, și azi. Pe lângă dificultățile de substanță și de sistem, ca un corolar al crizei și al neputinței politice, educația națională nu are, la ora de față, ministru, și încă de câteva luni bune (sau mai degrabă rele).

Așa stau lucrurile cu profesorii și rolul lor fundamental pentru societate, cu educația în general și cu educația românească în special. Deși sună utopic, dar nu e o utopie, reforma adevărată, de fond, și nu „de formă” (în ambele sensuri: superficială și ca act de simulare, tot vorbim de simulări în învățământ), este posibilă numai prin implicarea și dedicația profesorilor, prin, într-un fel, date fiind condițiile materiale de azi, sacrificiul lor. Ceva care ține de sacrificiu și martiraj social această profesie are cu certitudine. O probează istoria școlii românești, eforturile făcute din dragoste de țară și de copiii ei ale fondatorilor învățământului nostru modern, între care Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu, Spiru Haret, Dr. Constantin I. Angelescu (supranumit „Ministrul Cărămidă” pentru actul titanic de construire a mii de școli), sacrificiul într-o slujbă plătită mizer ori chiar jertfa de sânge în războaie ale zecilor de mii de învățători și profesori. De la profesorii ei, și nu de la altcineva, ne așteptăm ca școala românească să se înnoiască din interior, în termenii calității, ai disciplinei și autorității, ai valorii și eficienței. Dacă, în cele din urmă, cât nu e prea târziu – pentru că, de la un punct, în criza care, în loc să ia sfârșit, se adâncește, poate deveni prea târziu –, educația românească va beneficia și de atenția clasei politice, în sensul de a fi considerată, așa cum prevede legea, „prioritate națională”, de finanțarea pe care aceeași lege o consacră, de 6% din PIB, de o viziune coerentă asupra reformei, de competență și profesionalism – există mulți profesori competenți în învățământul secundar și superior –, de inițiative și măsuri bune în direcția calității și a competitivității, în beneficiul elevilor și al viitorului lor, atunci înseamnă că avem toate motivele pentru a spera la reabilitarea și progresul educației românești și, în consecința acestora, la evoluția și modernizarea societății. Nu trebuie să uităm că viitorul elevilor, al generațiilor pe care școala le pregătește azi se confundă cu viitorul țării.

Altfel, gândind după importanța ei capitală pentru fiecare cetățean și întreaga societate, Ziua Educatorului și a Educației ar trebui celebrată nu doar într-o singură zi, ci în fiecare zi. După cum, tot în fiecare zi ar trebui să aniversăm și Ziua Sănătății, Ziua Culturii, Ziua Mediului, în funcție de marea lor însemnătate pentru fiecare cetățean, pentru comunitate și națiune. Dacă vorbim de educație și de educator doar într-o zi din an, fie ea și Ziua Mondială a Profesorului, și în rest uităm, atunci nu facem decât să cădem în festivisme goale, plătind tribut unor ritualuri sociale în expansiune și formelor fără fond maioresciene. Dacă, însă, celebrăm educația prin ceea ce întreprindem în activitatea noastră cotidiană, prin succesul operei noastre, în virtutea unei profesiuni de nobilă vocație, cu modele ilustre de la începuturi până azi, atunci probăm, într-adevăr, că nu numai vorbim, spunând cuvinte frumoase, dar și credem în ceea ce spunem și, crezând, facem tot ceea ce putem mai bine și mai frumos pentru a educa, învăța și forma. Parafrazându-l pe Marin Preda – care, la rându-i, îl urmează pe Sfântul Apostol Pavel –, spunem și noi, astăzi și oricând: „Dacă educație nu e, nimic nu e.”

Prof. univ. dr. Sorin IVAN