Valea Almăjului și Valea Timocului

Jan 29, 2020

Pe cursul mijlociu al Dunării, românii sunt prezenți de o parte și de alta a fluviului din timpuri îndepărtate. Pe unele segmente ale cursului de apă, putem vorbi de un echilibru etnic și o simetrie etnică, în care Dunărea reprezintă o axă a două imagini sau entități „în oglindă.“ Deși sub aceeași stăpânire, românii din Serbia au avut un destin aparte și o evoluție istorică distinctă.

Situația este asemănătoare și în zilele noastre. Dacă românii din Banatul sârbesc sau Voivodina prezintă multe asemănări cu frații lor din câmpia Banatului românesc, românii timoceni se aseamănă în grai și port mai degrabă cu românii din Banatul de munte. Situația se datorează împrejurărilor istorice în care au evoluat comunitățile românești din Serbia de-a lungul timpului. Există în prezent un interes destul de mare pentru toate zonele din Serbia cu comunități româno-vlahe și datorită oportunităților create, după ce Serbia și-a exprimat dorința de aderare la Uniunea Europeană(1). Este cunoscut faptul că acest demers este condiționat de acordarea drepurilor pentru minoritățile din cuprinsul Sebiei, între care românii sunt destul de numeroși. Cu atenția cuvenită și cu sprijin firav din partea statului român, românii din Serbia și-au păstrat identitatea națională în mod remarcabil secole la rând. Bojan Barbucici susține că vlahii din Timoc trăiesc ca indienii din rezervațiile din America. „Suntem ca niște indieni din America, conservați într-o rezervație. Am rămas la nivelul de acum 200 de ani. În Timoc nu sârbii au probleme cu românii. Ci românii cu românii. Sârbii sunt deștepti și își apără interesele“.(2) Românii se consideră de etnie vlahă și spun că fac parte din populația autohtonă care a fost romanizată. Au trăit zeci de ani în această izolare fără să își dorească să fie români. Fiecare familie avea pe cineva care lucra în Occident, financiar nu au stat rău și nu aveau nevoie de ajutorul statului român. Conform recensământului din 2011, comunitatea vlahă numără 35.330 de persoane. Unii spun că numărul lor este undeva la 50.000-60.000, însă mulți se declară sârbi. Printre ei se află și o comunitate care a început să se emancipeze. Este vorba de aproximativ 2.500 de persoane care se declară etnici români și care își cer drepturile. Până în 2012 nu a funcționat în valea Timocului nici o organizație românească cu titulatura de „români“. „În Serbia există Consiliul Național al Minorităților. Din 2006, face parte din el și Consiliul Minorității Vlahilor. Din punct de vedere legal este considerată cu totul altă minoritate de cea a românilor. Cine se înscrie în Consiliul Național al Vlahilor este automat altceva decât român. Organizațiile românilor au reînviat după 2012. Având în vedere dezorganizarea care a fost aici e foarte greu să se unească într-o singură organizație. Ele au renăscut individual în mai multe orașe. Toată mișcarea a înviat de undeva de un an. E greu să îi unești. Încă fiecare ține la identitatea organizației sale“, a spus Iulian Nițu, consulul României de la Zaječar, cel mai mare oraș din Valea Timocului. Un centru politic și adminstrativ important este orașul Požarevac (Pojarevaț). În anii interbelici, călătorind cu trenul de la Beograd la Požarevac, Emil Petrovici(3) scria că te credeai undeva în Banat, deoarece: „vagoanele erau pline de români din Valea Mlavei, care au portul și graiul aproape identic cu cel al Bănățenilor.“(4) Asemănările izbitoare din graiul timocenilor cu cel din Banat nu trebuie să ne surprindă, deoarece Dunărea nu a fost un obstacol între comunitățile românești situate fie în dreapta sau în stânga fluviului, ci mai degrabă un liant. Vlahi sud-dunăreni au trecut la nord de fluviu, dar și români bănățeni s-au stabilit în sud. Este și cazul satului Jdrela și a altor localități din jur unde au venit mulți români din Banat. Locuitorii din zona apropiată le spun ungureni, adică veniți din Ungaria. Inițial, și-au săpat un „borgei“, își amiteau bătrânii, iar pe vremea turcilor se refugiau la „Zbăg“.(5) Termenul „zbăg“ este foarte des întâlnit în zona de munte a Banatului, mai ales în Valea Almăjului. Zona muntoasă nu este prielnică agriculturii, motiv pentru care locuitorii din satele românești plecau în Banatul sârbesc pentru a lucra cu ziua, mai ales la culesul porumbului. Românii din Valea Mlavei se hrăneau cu mămăligă (coleșă). Aceasta se face exact ca și în Valea Almăjului. Apa se pune la fiert, apoi se amestecă făina de porumb cu mâtca rezultând terciul (cir). Peste acesta se pune făina în cantitate potrivită care va da consistență compoziției iar pe ea se face semnul crucii înainte de a se amesteca cu coleșeriul (făcălețul). La final, coleșa se amestecă jos, de obicei de către femeie. De multe ori, cina constă din mămăligă cu brânză și mămăligă cu lapte fiert. Laptele se pune imediat în căldarea în care s-a făcut mămăliga. În Almăj, meniul se numește „lapce în căldare“. În Valea Timocului, la fel ca și în Almăj, pâinea se face foarte rar, în țăst. Acesta era făcut din lut, cu pereții groși. Aluatul era pus în recipient pe vatra încinsă. Pâinea era tăiată în bucăți mari numite „codri“. În satele din jurul Pojarevațului se găteau „păsui prâjât“ (fasole scăzută), papricaș, sarmale, „gimicat“(6) (păpară de pâine cu brânză). Asemănări ale arhitecturii țărănești din Valea Timocului se regăsesc în Banatul de sud. Casele erau construite din bârne, așezate pe o temelie de piatră. Partea superioară a construcției, „cosoroboaba“ sau „bulvanul”, pe care se așează grinzile, are aceeași denumire și același rost ca și în Almăj. Un alt element comun caselor celor două zone a fost „cinda“, din care se intră în cele două camere, una de dormit, cealaltă pentru primit musafirii. Lângă casă era un „cliet“, o încăpere mai mică, un fel de cămară. În curte (obor) se intra pe „vracniță“. Portul românilor din Valea Mlavei amintește de portul românilor din Almăj.(7) Femeile purtau poale albe. Bluza se numește, ca și în Almăj, ciupag. În cap, femeile purtau „cârpa“. Bărbații purtau kimeșă lungă până la genunchi și ițari largi, numite „izmene“. Pe cap, se purta pălărie de paie, vara, și căciulă din piele de oaie („clăbăț“), iarna. Peste cămașă, bărbații purtau „pieptari“, la fel ca și femeile. Când era foarte frig, bărbații purtau „burca“. Graiul românilor din sudul Dunării prezintă asemănări cu cel din Almăj. De exemplu, „v“ intervocalic se pronunță „u, astfel „ceva“ devine „ceua“. Avem asemănări și în sufixul toponimelor: Petrovaț din sudul Dunării se scurtează „Petroț“, după cum localitatea din Almăj, Gârbovăț devine „Gârboț“. În privința verbelor, condiționalul se formează cu „raș“ sau „reaș“ în loc de aș. Și în Almăj și la Jdrela se spune „raș face“, în loc de aș face. În ambele zone întâlnim prefixul verbal împrumutat din limba sârbă „do“, prin care se arată îndeplinirea completă a unei acțiuni. (De exemplu, am „domâncat“, adică am mâncat de tot, am terminat de mâncat). La fel, stau lucrurile în cazul prefixului „pro“ – m-am „produs“, adică am mers din nou. În lucrarea de față am expus doar câteva aspecte de cultură locală tradițională care apropie două zone românești despărțite de Dunăre. Aceste asemănări reprezintă dovezi lingvistice incontestabile ale unei viețuiri comune o perioadă îndelungată. Păstrarea unui mod de viață asemănător și a unor expresii identice sunt și dovada unei pendulații permanente de o parte și de alta a Dunării. Migrațiile în ambele sensuri, peste Dunăre, sunt documentate din Evul Mediu. La fel, începând cu Perioada Modernă, disoluția Imperiului Otoman a determinat mutații demografice majore în regiune. Mulți români sud-dunăreni trec fluviul în speranța unui trai mai bun, după ocuparea Banatului de austrieci. Fenomenul se permanentizează și capătă, pe lângă dimensiunea politică, una culturală, cu impact deosebit în viața comunităților românești. În anumite momente, mai ales în secolul al XVIII-lea, are loc și fenomenul invers, migrarea din Banat spre sudul Dunării.

*Prof. Dan Obersterescu

Nedeia, revistă de cultură tradițională nr. 14, Reșița, 2019*

Note:

1. Serbia a ratificat cele mai importante acorduri internaționale din domeniul protecției drepturilor minorităților naționale, precum Pactul privind drepturile civile și politice și Convenția–cadru pentru protecția minorităților naționale din cadrul Consiliului Europei. Aceasta în teorie, deoarece românii timoceni luptă și astăzi, la fel ca și în urmă cu secole, pentru recunoașterea limbii materne în școli și biserici.

2. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/romani-valeatimocului-vlahi

3. Emil Petrovici s-a născut la 4 ianuarie 1899 în comuna Begheiți, comitatul Torontal. A fost un mare lingvist român. S-a ocupat de studiul foneticii și fonologiei, a onomasticii, a dialectologiei române, precum și a relațiilor lingvistice româno-slave. A urmat cursurile liceale la Brașov și Oradea (1908-1916), apoi Seminarul Teologic Ortodox din Arad (1916-1918). Înscris la Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universității din Cluj, aparține primei promoții de studenți de după Marea Unire. Își completează studiile ca bursier în Frana, la Sorbona, obținând licența în litere (1926). Devine apoi asistent la Laboratorul de fonetică experimentală de pe lângă Muzeul Limbii Române din Cluj, ulterior conducător al acestuia. Își susține, sub conducerea lui Sextil Pucariu, teza de doctorat intitulată De la nasalité en Roumain (1930). A decedat în accidentul feroviar de la Bucerdea, din 7 0ctombrie 1968, soldat cu 22 de morți.

4. Emil Petrovici, Note de folklor dela Românii din Valea Mlavei (Serbia), în Anuarul Arhivei de Folklor, VI, Imprimeria Națională București, 1942, p. 43-76.

5. Zbeg în limba sârbă înseamnă refugiu.

6. Termenul, în sens larg, înseamnă a mărunți, a toca.

7. Emil Petrovici, op. cit., p. 52.