Existența umană în perspectiva eshatologică

Oct 30, 2020

“În mijlocul unui câmp plin cu oase omenești”, (Iezechiel 37,1).

Dacă profetul Isaia profețește Nașterea și Răstignirea Domnului (7,14;53), profetul Avacum, Învierea (cap.3), iar profetul Daniel, Parusia Domnului și Judecata de Apoi (cap.7), profetul Iezechiel ne prezintă descoperirea în vedenie a Învierii celei de apoi (cap.37), în cutremurătoarea paremie a Sâmbetei celei Mari. Între revelațiile proorocului Iezechiel: vedenia heruvimilor de la râul Kebar (1), vedenia cărții (3), a însemnării celor aleși cu semnul sfântei cruci (9), a cărbunilor dintre heruvimi (10), a străjerului (33), a lui Gog și Magog (38-39) și a rezidirii Templului (40-48), un loc aparte îl are descoperirea “din mijlocul unui câmp plin de oase omenești” (37,1).

Cuvintele dumnezeiești: “Scoală-te și ieși la câmp, ca să-ți vorbesc acolo” (Iezechiel3,22) ni se adresează și nouă tuturor și fiecăruia în parte, chemându-ne și invitându-ne “să ieșim” la câmpul plin cu oase omenești peste care suflă Duhul Sfânt lucrând învierea, atât cea spirituală cât și cea de Apoi. Aceasta este o altfel de “ieșire la câmp”. Dacă în cartea Facerii, Cain îi spune cu viclenie lui Abel: “Să ieșim la câmp!”(Facere4,8) – la câmpul pe care-l va vedea Iezechiel “inaugurat” de oasele lui Abel, omorât de fratele său Cain, de această dată toți drepții și sfinții, începând cu Abel ne îndeamnă: “Să ieșim la câmp”, ca să contemplăm “cum cresc crinii de pe câmp” (Matei 6,28) întru învierea cea de Apoi.

De fapt, câmpul în care a ieșit și a căzut Abel este același cu “câmpul plin cu oase omenești” din viziunea sfântului Iezechiel și cu “câmpul pe care cresc crinii” din Predica de pe munte a Mântuitorului Iisus Hristos. Acest câmp, unul și același câmp, e marcat și presărat cu osemintele lui Abel, ale lui Adam și Eva, ale patriarhilor de la Macpela, ale lui Moise din Țara Moabului, ale evreilor pieriți în pustia Sinai, ale regilor, ale lui Iona de la Ninive și ale tuturor profeților și drepților, ale sfinților apostoli, părinți apostolici și sfinții părinți, mucenici, mărturisitori , ierarhi și cuvioși, dar și ale tuturor celor pieriți în potopul de pe vremea lui Noe, ale egipenilor înghițiți de Marea Roșie, ale celor peste care s-a surpat turnul Siloamului (Luca 13,4), precum și “ale tuturor celor din veac adormiți întru dreapta credință” (Rugăciunea pentru cei adormiți, de la Proscomidie) și ale întregii omeniri.

Prin urmare, ieșind în câmpul contemplației duhovnicești din vedenia proorocului Iezechiel, “plin cu oase omenești”, putem privi cum, la suflarea Duhului din cele patru vânturi, răsar și cresc “crinii” înțelesurilor tainice de pe paginile Sfintei Scripturi umplându-ne mintea cu cunoștința de Dumnezeu și înmiresmându-ne sufletul cu mireasma bunei-credințe și a iubirii creștine.

Prin vedenia descoperită proorocului Iezechiel, Dumnezeu vestește mai întâi reînvierea și renașterea poporului lui Israel după robia babilonică (37,12), în al doilea rând prevestește și prefigurează Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime (37,9) ca o reînviere spirituală a lumii întregi prin Biserică, iar în al treilea rând descoperă marea minune și taină a Învierii celei de Apoi, care va fi precedată de Parusie și urmată de Judecata Universală.

“Vine ceasul și acum este” (Ioan 5,25) când, noi toți cei ce stăm în mormintele necunoștiinței, în întunericul și umbra morții, “să auzim glasul Lui”, – Cuvântul Evangheliei – precum și “glasul arhanghelului și trâmbița lui Dumnezeu” (I Tesaloniceni 4,16) ce strigă deasupra câmpului plin cu oase omenești, care este lumea aceasta: “Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă peste morții aceștia și vor învia!” (37,9). Mâna Domnului, fiind și peste noi, ne descoperă adevărul că suntem așezați și trăim “în mijlocul unui câmp plin cu oase omenești” (37,1), “foarte multe pe fața pământului și uscate de tot” (37,2). “Oase uscate – suflete moarte – ascultați cuvântul Domnului !” (37,4). Profetul Iezechiel aude “vântul” – ca la Rusalii – și vede “mișcarea” oaselor, privind cum, așezându-se vine și crescând carne le acoperă pielea, “dar duh nu era” până la cuvântul lui Dumnezeu rostit prin gura proorocului, ca un glas al arhanghelului: “Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă peste morții aceștia și vor învia” (37,9). “Și a intrat în ei duhul și au înviat și mulțime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (37,10).

Ne naștem, trăim, murim și suntem îngropați în mijlocul unui “câmp plin cu oase omenești”, așteptând Învierea cea de Apoi, când iarăși Duhul ne va ridica “pe picioarele noastre”. Pășim și ne mișcăm printre “oase omenești”. De aceea, se cuvine să ne căutăm și să ne vedem fiecare locul, rostul și “oasele” în câmpul spiritual și real al vedeniei sfântului Iezechiel, așteptând suflarea Duhului din cele patru vânturi, la cea de a Doua Venire a Domnului, întrebându-ne în conștiință, oare cum și de unde vom învia în Ziua cea de Apoi?

“Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul și acum este, când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viață întru Sine, așa I-a dat și Fiului să aibă viață întru Sine. Și I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă mirați de aceasta, că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui. Și vor ieși cei ce au făcut cele bune spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5,25-29). “Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos, toți vor învia” (I Corinteni 15,22).

Când vom învia? Numai Dumnezeu știe. Cum vom învia? Precum vom trăi. De unde vom învia? Are mai puțină importanță.

Prin urmare, “Să ieșim, credincioșilor, la Înviere!”

† Daniil Partoșanu

din cartea ”Cărțile ce s-ar fi scris”, Vârșeț, 2002